Un august "italian"

August, 2012, Iasi. Populatia Iasului incepe sa creasca nitel fata de celelalte luni ale anului. Nu ca ar fi Gustarul o luna prolifica pentru femeile fertile din judet, ci pentru ca, stim cu totii, in aceasta luna ne intalnim cu cei care incearca sa-si faca un rost in viata pe alte meleaguri ale continentului. Sau ale Globului. Vorbim de iesenii plecati in alte tari la munca si care, in aceste zile, s-au intors in concedii. Pentru ei, in ultimii ani, s-au inventat cuvinte cu duiumul. Unele dintre ele peiorative: "capsunari", "stranieri", "italieni" etc.

De multe ori, poate fara a ne interesa catusi de putin, observam ca "italienii" nostri, nascuti intre colinele Iasilor si nu intre cele ale lui Romulus si Remus, se intorc la mama si la tata cu diferite obiceiuri nu tocmai desprinse din codul bunelor maniere. Unele dintre ele sfideaza parca si codurile scrise din tara.

O generalizare in acest sens e exclusa din capul locului. Avem parinti, frati, iubiti, amanti plecati peste mari si tari, care isi stiu lungul nasului si care cand se intorc acasa nu se dau in petec. Acest reportaj nu este despre ei. Acest reportaj este despre concitadinii nostri care isi lasa transpiratia pe molozurile din Spania si Italia si cand se intorc in tara se comporta diferit. In sensul rau al cuvantului. Pentru ei, trecerea de la clima mediteraneana din Vest la cea temperat continentala de la noi are un impact mai mare decat ar fi normal. Ca si cum Printul Charles ar fi rapit din Palatul Buckingham si cazat pe nepusa masa in Palatul Braunstein.

Aroganta si "ragazza"

Pe la inceputul lui august, intr-o duminica, Podu Ros. O caldura de ti se lipea bitumul de talpa papucilor. Noroc de praful din zona, izvorat, probabil, din santierele din centrul orasului, care mai amortiza parca adeziunea talpii la asfalt. Pe la cinci dupa-amiaza lumea incepea sa iasa din case. Unii cu copiii de manuta, altele cu fustitele fluturand pe langa parcul din apropierea giratoriului din Podu Ros. La un moment dat, in harmalaia de afara isi face aparitia o masina "bella". Decapotabila, de un alb de-ti lua ochii. La volan, un tanar. Sa fi avut vreo 25-28 de ani. Maxim. Tatuaje din dotare si ochelari mari de pe nas, nicio surpriza. La urma urmei ce treaba avem noi ce face omul cu trupul lui. Nici de muzica data, probabil, la maximum, nu mai suntem surprinsi. Ne-am obisnuit si cu asta. Tanarul sofer isi parcheaza mertanul intre o Dacie si un Opel. Spre deosebire de bolidul sau, ambele aveau un numar de inmatriculare ce incepea cu "RO". Cu cheile intr-o mana, cealalta fiind ocupata cu Iphone-ul, protagonistul nostru se indreapta catre un grup de fete singurele. Cel putin in acea zi, in acel loc. Cu un tupeu dus la extrem, ce i-ar face invidiosi poate si pe marii cuceritori ai lumii, tanarul intra in discutie cu fetele din grup. Trei la numar. O blonda cu o fustita poate prea scurta si doua brunete. "Ciao, fetele! Ce faceti, singurele?", spuse soferul de mertan, care a reusit surprinzator de repede sa capteze interesul tinerelor. "Nu vreti sa mergeti la o plimbare cu masina mea. E aia decapotabila parcata acolo", continua vlajganul, indicand spre bolidul cu numere de Italia. Fara a renunta la atitudinea de "macho", smecherasul a intrat mai apoi in discutie cu cele trei "bambine" facandu-si o scurta, dar relevanta prezentare. Ca munceste in Italia, ca se afla in concediu, ca ar vrea sa le scoata la un suc si sa le plimbe cu masina, ca si-ar dori sa aiba cu cine sa mai iasa cat sta in concediu in tara. Italiana cu accent neaos moldovenesc, nelipsita pe tot parcursul discutiei, nu le-a speriat pe fete. In cele din urma una dintre ele este de acord sa-si ofere numarul de telefon. La final, destul de nemultumit, insul scuipa un "ciao, ragazza!" si se face nevazut.

Scene asemanatoare s-au petrecut, luna aceasta, mai ales in zonele centrale ale orasului. Intorsi de la "trabajo" sau "lavoro", tinerii nostri ieseni s-au dat in stamba la tot pasul. "Prazile" alese aveau toate cateva lucruri in comun: forme acoperite partial sau disponibilitatea de a purta un dialog intr-o romana imbibata de barbarisme. 

Nu toti "stranierii" din Iasi s-au intors in localitatea de bastina la volanul unei masini. Unii nici macar nu s-au mai stresat sa inchirieze una, cum obisnuiesc unii inainte de a veni in concediu. Asa se face ca, inevitabil, au fost nevoiti sa apeleze la mijloacele mai pamantesti de transport. Taxiul sau autobuzul.

Aparent, am putea crede ca taximetristii au mancat o paine buna de pe urma lor. Ideea este insa contrazisa de un transportator, care a povestit cu lux de amanunt cum s-au comportat "italienii" cand au intrat in masina sa. "Am multi ani de experienta si recunosc foarte usor cand cineva venit din strainatate intra in masina mea. Prima data ma intreaba daca stiu cat costa euro, dupa care incep sa povesteasca cati bani castiga si cat de bine o duc ei in Occident. Nu lipsesc nici discutiile despre sosele, care sunt comparate intotdeauna cu cele din Vest. La urma, cand le spun cat costa cursa se scotocesc in buzunare iar daca pretul e de opt lei 20, primesc opt lei. Aia 20 de bani ii las tot io", a povestit un taximetristul. 

O alta categorie de "italian" este italianul de autobuz. Usor de deosebit datorita "ambalajului" mai pestrit, "italianul" de autobuz este intotdeauna nemultumit de modul in care conduce soferul, este nemultumit ca pasagerii urca prea greu in autobuz, vorbeste tare la telefon de uneori ai impresia ca se cearta. E redundant a mai fi amintit ca banalul "alo" este inlocuit cu "pronto" sau ca discutiile se termina cu "ciao".

"Capsunarii" dintre rafturi

Fie ca traiesti in Italia sau in Romania, stomacul trebuie alimentat. Supermarketurile sunt locurile in care in luna august am putut zari cei mai multi "stranieri". Cu o atitudine sictirita de preturile practicate la noi, mult mai mari decat in "supermercato-urile" din Cizma, acestia analizeaza cu mare atentie fiecare produs de la raft. De la raionul cu vinuri scumpe pana la cel cu lactate de provenienta straina. Dupa ore de stat si analizat, te astepti ca "italienii" sa plece cu portbagajul plin ochi cu produse. Surpriza e cu atat mai mare cand ii vedem in timp ce "aspeta" la casierie pentru a-si plati bunurile. Baxuri de Burger, Bergenbier sau Albacher (la 2,5 litri), cateva caserole cu mici, mustar, ketchup etc. Platesc in sictir, scormonindu-se in buzunar de cateva "centisime" cand vanzatoarea le spune ca nu au dat destui bani, dupa care isi vad de treaba.

Urmeaza macelul ecologic. Asezati ca sardelele in masini, cu vecinu', matusa, mama, nepotul s.a., acestia merg ulterior la padurile din preajma orasului pentru un gratarel. Nu exista o explicatie logica, dar intotdeauna manelele "italienilor" care merg la gratar se aud mai tare decat muzica altor participanti la distractie. Acolo e locul in care burtile "vad" soarele de acasa si tonul discutiilor atinge un numar record de decibeli. Locul in care, de cele mai multe ori, "italianul" se simte in largul lui. Ce Colosseum, ce La Sagrada Familia sau Camp Nou. Nicaieri nu te simti mai acasa decat la un gratar inconjurat de toti prietenii, carora, evident, le dai de baut. Cu muzica tipand in urechi mai tare decat sefii lor de pe santierele in care lucreaza. Urmarile au fost, de cele mai multe ori, dezastruoase pentru mediul inconjurator. Enspe mii de ani de Italia, Spania sau Anglia nu poate asupri obiceiul nativ de a lasa peturile printre copaci si de a arunca ambalajele la intamplare.

Cat de greu se invata o limba si cat de usor se uita alta

Va mai aduceti aminte de fostul fotbalist Raducioiu si de celebra lui replica "como si dice la voi?". Se intampla in anii '90, cand sportivul s-a intors din Italia in tara natala. Ei, bine, in ultima luna Iasul a fost populat de sute, poate mii, de Florini Raducioiu. Se spune ca limba romana este una dintre cele mai grele din lume de invatat, in timp ce italiana si spaniola, chiar daca sunt surori cu a noastra, ar fi printre cele mai usoare. Argumente in acest sens am putut vedea pe strazile Iasului. Pentru o luna, "fata" a fost "ragazza", "gata" a fost "basta", "asteapta" a fost "aspeta", "salut" a fost "ola" sau "ciao". Si exemplele pot continua. Intorsi cu un bagaj verbal plin de neologisme, "stranierii" ne-au dat, pana la urma, o dovada a atasamentului de locurile natale. E si normal, de accentul neos moldovenesc nu poti scapa nici dupa ani buni petrecuti peste mari si tari.

Noi suntem cei care l-am împuşcat pe Năstase

Foto: capital.ro

I-am învăţat prost. I-am învăţat cu achitări. Cu pedespe cu suspendare sau cu dosare uitate prin sertare acoperite cu praf. 

Adrian Năstase nu a fost primul nume greu care a ajuns în faţa justiţiei. Pe rolul instanţelor sau al parchetelor se mai află şi alte dosare ale unor persoane înalte la stat. Noutatea în cazul lui Adrian Năstase a fost, însă, pedeaspa privativă de libertate dată de judecători. Coane, la asta chiar nu se aştepta nimeni, cu atât mai puţin el însuşi!

De ce a pus Năstase mâna pe un pistol când poliţiştii au venit să-l ducă la celulă? O întrebare care frământă multă lume în aceste zile, de la cetepişti la băsişti. Răspunsuri au început să curgă de peste tot. Unele dintre ele puerile spre absurde. Exemplu: o cacialma pentru a scăpa de detenţie. O prostie!

Mintea umană e un labirint al cărui capăt nu-l vom atinge niciodată. Uneori te ajută să înventezi mecanisme de furat zeci de milioane de lei pentru a-ţi finanţa campania electorală. Alteori te ajută să scrii lucrări de doctorat. Alteori să le verifici dacă sunt plagiate şi să trimiţi probele la "Nature". Sunt însă anumite situaţii în care rotiţele care pun creierul în mişcare se blochează pur şi simplu. Asta s-a întâmplat şi în cazul fostul premier condamnat la închisoare. Năstase a ajuns, după decizia Curţii Supreme, într-o situaţie limită, fără rezolvarea chiar şi pentru o persoană cu educaţia şi cu gradul său de golănie. Dar nu, mintea lui Năstase nu s-a blocat pentru că fostului premier nu i-ar plăcea costumul în dungi pe care avea (are) să-l poarte în continuarea. Mintea sa, cea a unui fost înalt demnitar, a unui om care făcea legea la începutul anilor '00, a unui şmecheraş obişnuit să se înfrupte din pulpanul public fără a fi tras la răspundere s-a blocat pentru că nu se aştepta ca tocmai el să fie primul nume greu care urma să ajungă la puşcărie. Era clar că la un moment dat trebuia să se spargă buboiul şi să curgă condamnările, însă nu credea că tocmai el, fostul prim-ministrul al României, avea să fie prima moleculă de puroi care să iasă la suprafaţă. Nu se aştepta pentru că i-am învăţat prost. I-am învăţat cu achitări. Cu pedespe cu suspendare sau cu dosare uitate prin sertare acoperite cu praf. Năstase nu este primul şmecher din ţară care merită să înfunde puşcăria. Ca el mai sunt zeci, poate sute. Unii dintre au justiţia la degetul mic şi nu se atinge nimeni de ei. Alţii au trecut deja pe la bara inculpaţilor, însă au plecat de acolo oameni "nevinovaţi". 

Să ne punem pentru o clipă în mintea lui Năstase. Ştiind toate aceste lucruri, o pedeapsă cu executare pare ceva de domeniul fantasticului. Şi totuşi, ea a venit. Că a fost o decizie politică, a fost dată pe probe sau nu. Irelevant! A venit. Şi tu eşti cel care a spart gheaţa. Cum poţi reacţiona când ştii că vei rămâne în opinia publică, pentru totdeauna, primul fost premier condamnat la închisoare? Chiar dacă peste câteva luni urmează să fii eliberat condiţionat. Concepţia generală rămâne, Tu eşti cel pe care justiţia urmează să arunce hoituri penale de acum în colo. Tu eşti piatra de temelie a ceea ce, s-au grăbit unii să spună, va însemna justiţia pe viitor. În aceste condiţii, ce soluţii mai ai decât să pui mâna pe un revolver şi să-ţi tragi un glonţ în creier?

Adevăratul dottore

Foto: Mediafax

"Când eşti doctor în drept, eşti tare. Dottore!", Traian Băsescu, preşedintele României. 

Litri de cerneală au curs în ultimele zile pe tema lucrării de doctorat a premierului Victor Ponta. Un subiect important, ce merită întors pe toate feţele şi care merită să fie rezolvat într-un fel sau altul. Fie că premierul va fi găsit vinovat de plagiat, fie că nu. Un aspect foarte important ce a fost abordat evaziv este modul în care a ajuns în opinia publică acest laitmotiv al presei din ultimele zile.

Cu doar câteva zile înainte ca prestigioasa publicaţie britanică Nature să publice materialul în care Ponta este acuzat de plagiat, preşedintele Băsescu ţinea o conferinţă de presă. Se întâmpla pe 13 iunie, la Cotroceni. Printre punctele de pe ordinea de zi ale preşedintelui a fost inserat şi un comentariu referitor la decizia lui Ponta de a trece ICR-ul din subordinea aparatului prezidenţial în cea a Guvernului. Traian Băsescu şi-a încheiat discursul cu o ironie la adresa lui Ponta: "Când eşti doctor în drept, eşti tare. Dottore!". Fin manipulator, Băsescu a pregătit astfel terenul pentru ceea ce avea să urmeze zilele următoare. Tehnicile manipulative spun că atunci când vrei să inoculezi unui subiect (manipulat) o anumită idee trebuie să o faci folosindu-te de anumite tertipuri. De exemplu, înainte de a spune o propoziţie sau un cuvânt prin care doreşti să manipulezi, faci o pauză în vorbire, accentuezi propoziţia sau cuvântul respectiv printr-o ridicare de ton etc. Un alt tertip este să prezinţi la finalul discursului ideea prin care îţi propui să manipulezi. Aşa a făcut şi Traian Băsescu cu replica de mai sus. Este aceasta o ironie la adresa premierului aşa cum a fost percepută iniţial de ziarişti şi telespectatori? Cu siguranţă, nu! Traian Băsescu a pregătit terenul pentru ceea ce avea să urmeze. Ştia de atunci că scandalul tezei de doctorat a lui Ponta avea să apară la câteva zile. Şi pentru asta trebuia să ridice mingea la fileu. 

Ziaristul de la Nature care a semnat articolul a precizat că a primit sesizarea cu privire la plagiatul lui Ponta într-un plic şi a refuzat să spună cine a fost furnizorul. E normal, orice ziarist este dator să-şi protejeze sursa, fie că e paznic la spital, fost ministru al educaţiei sau preşedinte de ţară. Dacă punem cap la cap piesele de puzzle din acest scandal nu e greu deloc să ne dăm seama că preşedintele Băsescu este cel care a furnizat informaţia. Că a făcut-o personal sau prin intermediar (cel mai probabil) e irelevant. De ce a apelat însă Băsescu la o astfel de metodă, mârşarvă, aş putea spune, când în România există un organism care are drept rol chiar verificarea sesizărilor de acest gen? Dacă preşedintele nu şi-ar fi dorit decât să facă dreptate în acest caz cu siguranţă ar fi apelat la Consiliul Naţional de Etică. O structură din cadrul MECTS, formată din 11 profesori universitari de la mai multe universităţi din ţară. Ei au rolul de a rezolva astfel de plângeri, nu presa.

Pentru Băsescu nu este important, însă, daca Ponta a stat cu un deget pe "copy" şi cu altul pe "paste" atunci când a scris lucrarea de doctorat. Nu-l interesează nici măcar dacă el va fi găsit vinovat de plagiat şi nici măcar dacă eventuala sa fapta va ajunge în vizorul autorităţilor. El şi-a dorit de la început un scandal mediatic în urma căruia Ponta să fie îngenunchiat. Scandal a cărui zămislire a început-o încă de când a scos "dottore" din gură. Ştia foarte bine unde se va ajunge. Ştia că în ochii opiniei publice primează întotdeauna prezumţia de vinovăţie în astfel de situaţii. Tot scandalul legat de plagierea lui Ponta demonstrează încă o dată că avem un preşedinte care este un maestru în arta manipulării. Un adevărat dottore!

Vis de copil

Cu o bucată de mămăligă rece în mână copilul îşi îndreaptă privirea spre tatăl său. În naivitatea sa şi-ar dori ca acesta să nu-şi mai lovească soţia, să nu mai înjure sau să ţipe. Nu are curaj să comenteze, altminteri toate s-ar îndrepta asupra sa. 

Nicoleta e o fată căreia îi place să viseze. Îşi imaginează uneori că se joacă cu păpuşile. Sau că înfulecă o ciocolată, aşa cum vede des în reclamele de la televizor. E o fată cu capul pe umeri, realistă. Ştie că sunt slabe şansele ca Moş Crăciun să-i aducă vreodată o Barbie sau o ciocolată. Se mulţumeşte cu ce are. O bucăţică de mămăligă rece de câte ori vine de la şcoală şi un opaiţ care stă aprins până noaptea târziu pentru a-şi face lecţiile.

A luat contact cu lumea magică a literelor şi spune că şi-ar dori ca atunci când va creşte să se facă doctoriţă. Vrea să inventeze un medicament care să-i facă pe părinţii săi să nu mai bea. Să nu-i mai vadă clătinându-se de câte ori vin seara de la muncă de prin sat. De multe ori, când tatăl său îl invocă pe Dumnezeu în suduielile sale i se pune un nod în gât şi lacrimile-i curg şiroi peste obrajii înfierbântaţi. Ar vrea să aibă puterea de a-l opri. Uneori îşi strânge pumnii minusculi şi ar vrea să-l lovească din toată inima sa de copil candid. Ştie însă că nu ar rezolva nimic cu asta şi că totul s-ar întoarce împotriva sa înzecit. Nu ar fi prima dată când tăticul ei ar lovi-o.

De muncit, munceşte cot la cot cu cei mari. Chiar dacă de abia a împlinit zece ani, părinţii săi îi înlocuiesc des pixul cu sapa din curte. Are grijă şi de animalele din curte cu care, de multe ori, îşi împărtăşeşte frustrările şi secretele. Nu are o prietenă cu care să poată face acest lucru. La şcoală toţi o ignoră şi o fac nespălată. Nu o mai deranjează atât de mult săgeţile verbale ale colegilor săi. Ştie că atunci când va fi mare, la casa ei, toate vorbele grele pe care le-a primit vor fi date uitării.

Îşi imaginează uneori cum ar fi fost dacă s-ar fi născut într-o familie normală. Cu părinţi care s-o iubească şi care să o răsfeţe măcar în zilele de sărbătoare. Îşi pune plapuma pe ochi şi speră ca a două zi să se trezească într-un alt loc. Un loc în care să fie lăsată să înveţe cât doreşte. Un loc în care copii să se joace cu ea, în care sticla de alcool să nu mai fie totemul familiei sale. Se trezeşte subit. Se freacă la ochi şi se uită în jur. Un fum innecăcios iese din soba de lut ce acoperă aproape jumătate din odaia sa. Afară, tatăl său pregăteşte sapa pentru o nouă zi de muncă. Ştie că o să fie o zi grea, aşa că sare din pat şi se duce afară pentru a se spăla pe ochi. Se dezmeticeşte puţin şi îşi aduce aminte de visul pe care l-a avut cu o seară înainte.

 P.S. În judeţul Vaslui sunt sute de copii care sunt obligaţi să muncească de la vârste fragede. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt exploataţi, bătuţi, privaţi de dreptul de a avea o viaţă normală. Statul nu intervine decât în cele mai grave cazuri de genul acesta.

Nu le mai daţi!

În România corupţia are foarte multe feţe. Unele dintre ele nici măcar nu sunt de natură penală.

Primul gând care se iveşte în mintea românului când cineva i-a făcut un serviciu este cum să-i mulţumească pentru favorul făcut. Problema e că noi considerăm favoruri şi lucrurile care intră în obligaţia celui care le face. De exemplu, dacă badea Ion se duce la Primăria din comună şi solicită o banală adeverinţă, se simte prost dacă nu-i dă o gâscă şi câteva ouă funcţionarei care i-a completat-o.

Acest principiu este bine înrădăcinat în mentalitatea noastră, nu contează că muncim cu sapa sau cu pixul. Ne-am obişnuit să dăm atenţii. Şi, poate pare neverosimil, din cauza acestor mici atenţii, ne facem cu toţii vinovaţi pentru numărul mult prea mare de şpăgari care sunt printre noi. Dacă un nene poliţist vine şi ne rezolva un furt, considerăm că nu e omenesc să-l lăsăm pe săracul om să plece fără o găină şi o sticlă de vin. Ei bine, acel poliţist, având precedentul, va avea pretenţia să primească acelaşi tratament la fiecare caz pentru care este plătit să-l rezolve. Exemplul cu poliţiştii este pur întâmplător, dar tipic pentru societatea românească.

Vorbeam mai deunăzi cu un prieten despre şaradele cu şpăgile din vămi. Zicea el, pe bună dreptate, că „oricine ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost în locul lor“. Aşadar, vorba prietenului meu, nu contează cât de corectă ar fi o persoană, dacă ar fi vameş sau poliţist de frontieră, s-ar transforma fără doar şi poate în şpăgar. Înclin să cred că, într-o mare măsură, gândirea amicului meu este corectă. Sistemul nu ne obligă să cerem şpagă, asta ţine de conduita morală a fiecăruia în parte, dar, de cele mai multe ori, ne obligă să o luăm dacă aceasta ne este oferită. Şi dacă tot vorbim de poliţiştii de frontieră, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Dacă într-un punct vamal, Albiţa – de exemplu -, sunt zece poliţişti de frontieră pe tură şi nouă dintre aceştia iau mită, ce credeţi că se întâmplă cu acela care este corect? Răspuns: va atrage priviri chiorâşe din partea tuturor colegilor sau poate chiar va avea probleme în a-şi păstra meseria dacă şeful său este în rândul şpăgarilor.

De 20 de ani ne chinuim să combatem corupţia. Am avut tot soiul de proiecte în acest sens, multe legislaturi s-au chinuit să găsească soluţia cea mai potrivită (unele doar de ochii lumii, într-adevăr). Răspunsul a fost dintotdeauna foarte simplu numai că noi nu am vrut să-l vedem. Nu avem cum să-i dezvăţăm pe şpăgari să nu mai întindă mâna atunci când consideră că ne-au făcut un favor. Nu mai trebuie să le mai dăm!

Viitorul se scrie cu pistolul!

Propun Ministerului Educaţiei să introducă o nouă materie în programa şcolară: autoapărarea. E mult mai utilă decât multe dintre obiectele pe care şcolarii sunt obligaţi să le buchisească şi pare a fi stringentă în condiţiile actuale.

De câteva săptămâni, cuvântul "interlop" e de neclintit de pe burtierele programelor de ştiri şi a titlurilor de gazetă. Totul a început pe 14 noiembrie, la Piatra Neamţ, când Gheorghiţă Mararu a fost împuşcat de duşmanii săi, chiar în mijlocul străzii. Episoade asemănătoare s-au întâmplat, ulterior, la Galaţi şi Constanţa.

Zilele acestea, un caz similar, păstrând proporţiile, evident, a avut loc şi pe străzile judeţului nostru. Un vlăjgan bine-făcut, a fost snopit de un altul, chiar în mijlocul şoselei din Muntenii de Jos. După ce l-a pus la pământ, agresorul şi-a scos cuţitul, fără de care, probabil, nu pleacă nici la biserică, şi la înjunghiat pe tânăr în picior.

De ce au loc astfel de situaţii, e o întrebare care ar trebuie să consume mai multă cerneală în tipografiile de ziare decât evenimentele propriu-zise. Dacă, la interval de mai puţin de o lună, golanii din trei oraşe mare ale ţării îşi permit să scoată pistoalele sau săbiile şi să-şi execute cu sânge rece duşmanii, înseamnă că ne îndreptăm spre un punct în care nu ne dorim să ajungem. Un punct, îa care vom sta cu frica în sân de câte ori vom parcurge un cartier slab luminat. În care vom sta ca pe spini de câte ori ne trimitem copilul la şcoală. Un punct în care, poate, vom fi şi noi nevoiţi să ne ţinem la purtător cuţite sau pistoale, pentru a fi siguri că vom avea cu ce riposta în caz că îi trăsneşte unuia prin cap să se ia de noi.

Faptul că autorităţile se mişcă repede, în unele situaţii, şi îi încătuşează pe aceşti aşa-zişi interlopi, nu reprezintă o satisfacţie decât pentru naivi. Aceste cazuri ar trebui în primul rând prevenite. Într-adevăr, e greu să semeni pace în mentalitatea unui individ crescut printre cuţite şi bâte de baseball, dar trebuie să înţelegem că justiţiarii ar fi mult mai utili societăţii dacă s-ar gândi la o modalitate de a preveni faptele antisociale, nu doar de a le pedepsi.

Bursa zvonurilor: Solomon la Primărie, Constantinescu la Parlament

Cei doi nebuni de pe tabla de şah politică bârlădeană au declarat, în diferite cercuri, că vor face rocada la viitoarele alegeri. Zvonurile existau mai demult, dar se pare că ar fi fost confirmate într-o întâlnire recentă a bogaţilor din Bârlad de către primarul Constantinescu.

Dl. Solomon şi dl Constantinescu erau odată ca nişte fetuşi monozigoţi. Numai că nu zăceau într-un uter, ci într-un lighean roşu, într-o cocă pe care şefii bucătăriei pesediste din judeţ se pregăteau să o prepare. Zis şi făcut: rupţi din aceeaşi cocă, cei doi stimabili au fost împărţiţi de bucătari în două bucăţi relativ egale, puşi la dospit, după care la cuptor. Produsul finit: două gogosi foarte bine rumenite, niţel arse, date spre de(z)gust populaţiei. Oh, şi cât mai plac gogoşile populaţiei. Pe onoarea mea vă spun!

Morala: Unul ne e primar acum, iar celălalt ne reprezintă în Parlament. Reprecursiunile moralei: Cei doi au tupeul să îşi schimbe funcţiile ca pe două scaune la un bar.

De ce nu-mi place senatorul Vasile Pintilie

Motive sunt destule, însă toate au legătură cu această propoziţie: Dl. Pintilie trăieşte într-o lume utopică.

Mai nou, a preluat dogma solomoniană de a trimite săgeţi verbale în burţile contracandidaţilor politici. N-are cine ştie ce experienţă politică, dar a învăţat din mers manualul de utilizare al vieţii politice tipic româneşti. Are talentul de a da un răspuns care să-l avantajeze, indiferent dacă întrebarea care îi este pusă are menirea de a-l îngropa în hazna. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe dl. senator Vasile Pintilie!

Vorbeam de lumea utopică în care, părerea mea, dl Pintilie este cetăţean de onoare. La o conferinţă de presă pe care a susţinut-o, parlamentarul bârlădean a adus în discuţie faptul că românii care muncesc în ţara noastră sunt plătiţi în funcţie de munca pe care o depun. A mai exemplificat dl Pintilie cazul unui portar nemulţumit de leafă şi care, după părerea domniei sale, nu ar trebui să aibă pretenţii să fie plătit decent, atât timp cât are doar opt clase. Faptul că dl. Pintilie crede, în faţa camerelor de luat vederi, că vinovat pentru starea actuală a ţării nu este actualul guvern ci precedentele, nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni.

Dacă toţi românii ar fi plătiţi în funcţie de munca pe care o depun, portarul despre care a amintit ar trebui să câştige de cel puţin trei ori mai mult decât domnia sa. Nu mă refer la dl Pintilie în particular, ci la funcţia dumnealui. Dacă un român are opt clase, trebuie să-i lipim de frunte un fluturaş de salariu de câteva sute de lei? Dacă toţi am fi profesori, cercetători, medici sau antreprenori, cine ne-ar mai păzi instituţiile? Cine ar mai ambala zahărul pe care dl Pintilie şi-l pune în cafea când (nu) se gândeşte la ce ar mai putea să facă folositor pentru oraşul şi ţara în care trăim cu toţii? Şi exemplele continuă până la vânzătorii din magazinele de electrocasnice.

E greu să fii ancorat în realitate în condiţiile în care singura palmă pe care ţi-o dă viaţa este traficul îngreunat din cauza nămeţilor de pe ruta Bârlad – Bucureşti. Sau neputinţa de a copia, în ciuda nenumăratelor încercări, stilul oratoric al lui Cicero. De aceea ar trebui să fim un pic mai înţelegători cu dl Pintilie şi să-l înţelegem. Aşa că, iartă-l, bârlădene, că nu ştie ce spune!

Să ne rugăm ca Băsescu să nu plângă!

Dacă e să ne gândim la semnificaţia istorică a zilei de astăzi, toţi ar trebui să ne arborăm steagul tricolor la geamuri. Să facem o masă mare la care să ne adunăm toată familia sau să ne cinstim cu un păhărel de vin fiert vecinii de pe scară.

E greu însă, pentru că istoria nu ţine de foame şi în loc să ne arborăm steaguri pe la geamuri preferăm să ne ancorăm în realitatea în care trăim. O realitate cinică, în care adunarea din 1918, de la Alba Iulia, este comparată cu un miting organizat de grevişti la Bucureşti. Şi cine poate fi condamnat pentru asta? Putem să-i reproşăm ceva profesorului de istorie care, uitându-se pe fluturaşul de salariu, renunţă subit la ospăţul în cinstea zilei noastre naţionale? Sau poate am putea să le scoatem ochii elevilor care sunt bucuroşi că au scăpat de o zi de şcoală., dar n-au auzit în viaţa lor de Maniu, Goldis sau de semnificaţia zilei de 1 decembrie! Nu prea putem, nu? Atunci cui? În curtea să cui să aruncăm mâţa moartă? Pentru orice rău făcut trebuie să fie un vinovat. Să fie politicianul de tribună, acest Dinu Păturică al timpurilor noastre? Sau poate cel de Cotroceni, acest sfidător incurabil intrat de ceva vreme în starea de prostraţie? Refuz să cred aşa ceva. Ei merg la manifestări, pun coroane în cinstea eroilor căzuţi pe câmpul de luptă, au discursuri siropoase despre patriotism şi istorie, li se face pielea ca de găină când duduie imnul naţional. Dacă nici asta nu mai dovedeşte că le pasă de ţară, atunci ce?

P.S. Dacă Băsescu va vărsa o lacrimă astăzi, la auzul imnului naţional, va mai câştiga câteva procente în sondaje. Iar pentru asta există vinovaţi: NOI!

Spagă pe morţi, la Morga din Bârlad

Săptămâna aceasta am fost în doliu. Un unchi de al meu a părăsit lumea celor vii. Fiind foarte tânăr, a fost nevoie de intervenţia criminaliştilor care, după ce şi-au făcut meseria pentru care sunt plătiţi, au decis să transporte cadavrul la Morgă.

Am auzit de mai multe ori că autopsierii de la Morgă nu au suflet. Şi nu mă refer aici la tăria de caracter pe care trebuie să o ai când bagi bisturiu în carnea rece. Ci la o lipsă de suflet soră bună cu şpaga şi ilegalitatea. Dar haideţi să transformăm teoria în concret.

După cum spuneam, unchiul meu, săracul, a ajuns la Morgă. Asta se întâmpla sâmbătă seara. În speranţa de a-l lua cât mai repede de acolo, am sunat un autopsier, un anume domn G. I., pentru a-l întreba dacă e posibil ca necropsia să se facă a doua zi, adică duminică. El mi-a zis că „da” şi a venit a doua zi, împreună cu medicul. Nu s-a putut pentru că nişte poliţişti uituci din comuna Vinderei nu au dus actele mortului. Dar asta e redundant în povestea de faţă.

Eu, doi unchi de ai mei şi tatăl meu, aşteptam în faţa uşii. După ce o anumită doamnă doctor V., ne-a spus că nu-şi poate face treaba din cauza amneziei inexplicabile a poliţiştilor de la Vinderei, noi am stat de vorbă cu un blond. Nu i-am reţinut numele, pot spune doar că avea un pierce în sprânceană. Ulterior am aflat că el îmbălsămează morţii pe acolo. Vă redau din discuţie:

Eu – Cam cât ne costă toată afacerea asta?

Blondu’ – E la mica înţelegere, dar nu foarte mult, două milioane, două şi jumătate

Eu – Cu chitanţă?

Blondu’ – A, nu, v-am spus, e la mica înţelegere.

“Hmm”, mi-am zis în mintea mea, ştiind că toată treaba asta este plătită de stat. Suspiciunea a căpătat forme de revoltă când m-am uitat la maşina din stânga mea, un Mitsubishi Pajero, cu iniţiale la numărul de înmatriculare GEL. Primul gând care mi-a venit atunci în minte a fost că aparţine aşa-numitului domn G. I. Însă nu pot afirma asta, pentru că nu ştiu.

Ceea ce ştiu, însă, e că ambulanţierii de la Morga din Bârlad solicită bani de la persoanele îndoliate. Altminteri nu le dau morţii acasă pentru a le face rânduielile creştineşti. Totul se petrece fără chitanţă, ci la “mica înţelegere”.

Recunosc, când am auzit cum stau treburile, am încercat, cu sorţi de izbândă, ca numitul G. I. să afle că sunt ziarist şi că intenţionez să-i fac un flagrant dacă îndrăzneşte să ne ceară vreun leu pentru faptul că şi-a făcut datoria. A aflat acest lucru şi nu a făcut-o.

Asta nu l-a oprit să apeleze la “mica înţelegere” şi să “cureţe” de 100 de lei altă familie care, la fel ca a mea, avea o rudă pe masa de necropsii.

Zvonuri cum că şpăgile sunt în floare la unitatea amintită le ştiam mai demult. La fel cum ştiu că morţii sunt spălaţi de un cerşetor cunoscut sub numele de Azorel, care mai primeşte câte ceva de mâncare şi de băut de la numitul G. I. Cred că nu e nimeni atât de naiv încât să credă că acest cerşetor sau blondul cu pierce cu care am conversat, fac treaba murdară ca angajaţi sub forme legale.

Probabil că vă întrebaţi de ce am nu am dat numele întreg al autopsierului. Răspunsul e simplu. Spre ruşinea mea, în afară de ceea ce am păţit şi auzit de la mai multe persoane, nu am nicio probă cum că aşa ar sta treburile. Chiar dacă pot garanta sută la sută pentru ceea ce am scris mai sus. E lesne de înţeles de ce nu am înregistrat sau pozat, dat fiind situaţia în care mă aflam. Oricum, dacă nu mă credeţi, o să vă convingeţi când, şi acum chiar mă bat peste gură, o să aveţi o rudă la Morgă.  

E frig, dom'le!

S-a lăsat un ger cumplit! E frig în sufletele noastre, chinuite de frâmăntările zilnice. De coșul zilnic, mai gol pe zi ce trece. De facturile la curent și gaz, ce ajung în cutiile poștale îngreunate de prea multe zerouri. De neputința de a ne privi copilul în ochi după ce îl refuzăm când ne cere 5 lei pentru pachet la școală. 

E năpraznic! Ne-au înghețat până și speranțele. Bruma de bani pe care îi mai avem în portofel ne obligă să ne gândim la altceva când vrem să mergem la o bere în oraș. E ger și în sălile de teatru, dar noi nu știm asta, am auzit-o de la cei care își mai permit să rupă un 10 lei pentru a savura un spectacol, din când în când. Înghețăm și când mergem la o plimbare în parc cu odrasla. Pur și simplu nu ne putem lua gândul de la greutăți. Vine concediu, am merge într-o excursie la munte, da cică e ger și acolo...

Ne îngheață picioarele! Doar uitându-ne la televizor. Când îi auzim pe parlamentari spunând că de la anul o să fie mai bine. Când ne spun că ne vor da sfertul de salariu spoliat de pe fluturașele noastre. Când ne mint că se gândesc la viitorul țării când stipendiază proiecte de miliarde din banii noștri. Și nu, lor nu le e frig!

Dar, vai, îngheață pietrele! Doar gândindu-ne la viitor. Când ne trece prin minte că, poate, mai devreme sau mai târziu, vom trăi și noi decent. O nălucă! Că nu vom mai fi nevoiți să căutăm prin supermarketuri produse de mân-a-doua, pentru a nu ne cheltui toată leafa o dată. Că nu vom mai merge ore-ntregi prin ger doar pentru a economisi banii pe care i-am da pe biletul de autobuz. E frig și afară, dom'le, dar mai bine du-te și închide centrala termică! O să te zgârii pe ochi când o să-ți vină factura!

Da, toți sunt o apă și-un pământ!

Prin natura articolelor mele mi s-a pus eticheta de ateu al religiei constantinesco-solomoniană-pesedistă din Bârlad. Corect! Cei care își mai fac timp, însă, să citească materialele de pe acest blog, trebuie să știe că același sentiment de dezgust îl am și dacă e să mă raportez la ceilalți politruci de pe scena politică locală. Și, pentru a nărui orice dubiu am să-i enumer pe toți. Constantin Constantinescu, Adrian Solomon, Vasile Pintilie, Cornel Pleșu, Dumitru Bouroș, Cristian David (am scris câte doi de la fiecare partid în parte, ca să nu se supere vreunul), sunteți toți niște papagali!

Bun, rămâne o întrebare ce ar putea fi pusă de cei care îs mai catolici decât papa. „Pe aștia de ce nu i-ai «ars», mă?!”, ar putea spune aceștia. Păi, măi, oameni buni, cine conduce acest oraș? Îl conduce Bouroș? sau Pleșu? sau Pintilie? Primii doi deschid gura doar prin ședințele de CL, când sunt luați la mișto de primar! Cât despre Pintilie, îl «arde» Solomon pe unde îl prinde, nu-s chiar atât de nemilos.

Faptul că foarte multe dintre articolele „dulci” pe care le scriu sunt adresate conducerii primăriei n-ar trebui să stârnească atâta mirare. La urma urmei, ei sunt cei care țin hățurile. Când li se pune pata, cei din conducere pot contracta un împrumut de milioane de euro. Ei hotărăsc dacă voi veți dansa sau nu la niscavai festival electoralo-populist. Sunt deschis la minte și recunosc lucrurile bune pe care le-a realizat actuala administrație. Tot respectul pentru curățenia de pe străzi. Felicitări primarului pentru inițiativa de a organiza nunta de aur. Pensionarii merită așa ceva. Însă astea sunt lucruri normale, așa trebuie să fie într-un oraș care se respectă. Or, pe noi ar trebuie să ne intereseze mai mult lucrurile care nu se fac sau se fac aiurea. Și, slavă Domnului, îs cu duiumul!

Serialul „Jocul de-a școala” îngrozește audiența!

Un nou sezon din serialul „Jocul de-a școala” a început astăzi. Un serial ai cărui producători sunt guvernanții. Regia este semnată de ministerul de resort. Din păcate, în acest sezon, actori nu prea există. Sunt doar figuranți - profesorii și telespectatori, elevii.

Ratingul serialului „Jocul de-a școala” a fost din ce în ce mai slab în ultimii ani. Totul a pornit de la dezinteresul, de-a dreptul sfidător, al producătorilor. Pur și simplu nu le-au mai păsat să transforme serialul într-un de succes. Mai mult, prin măsurile lor, au dat de înțeles audienței că nu vor decât să îngroape producția. Letargia lor fără de sfârșit, în unele momente în care ar fi trebuit să pună piciorul în prag, a provocat o retrogradare a actorilor în figuranți. Le-au scăzut salariile, i-au sfidat prin tehnica „întorsul dosului” când aceștia au fost nemulțumiți, i-au forțat să joace în niște platouri degradate.

Nici regia nu a rupt gura târgului în sezoanele precedente a perenului „Jocul de-a școala”. Măsuri inutile, luate doar de dragul de a veni cu ceva nou față de predecesori. De cele mai multe ori proaste. Cât despre cei care astăzi au devenit doar figuranți, mulți dintre ei au hotărât să joace în alte seriale, cum ar fi producția spaniolă „Căpșuna”. Altora li s-a pus atât de tare pata încât au decis, poate și constrânși de situație, să rămână în sistem și să-și bage picioarele.

Ca în orice show ce se adresează maselor, întrebarea care apare în astfel de situație este „ce se va întâmpla cu audiența?”. Or fi ei mulți telespectatori care preferă să schimbe canalul când vine vorba de „Jocul de-a școala”, însă sunt și persoane care l-au prins de la început, au prins firul poveștii,  l-au și înțeles. Ce facem cu aceștia? Îi forțăm să se uite la un serial foarte prost făcut?  N-ar fi mai bine să schimbăm și producătorul și regizorul și să ne apucăm să filmăm ceva cu lipici la telespectatori? Ceva la care să se uite nu doar pentru a râde de figuranții sacrificați de tăticii serialului. Cu siguranță, cel mai bine ar fi să ne apucăm să filmăm de la zero. Să schimbăm și plotul și platourile de filmare, degradate de trecerea anilor. Pentru asta avem nevoie de oameni de valoare, care să coordoneze producția? Avem?

Ce ne mai place să fim supți de căpușe!

Înalt Prea Sfințitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, s-a hotărât să calce în picioare unul dintre conceptele de bază ale creștinismului și să dea tunul vieții sale. Omul (ho, nu vă ambalați, tot om e, chiar dacă e ÎPS), s-a hotărât să facă un troc cu mânăstirea din localitatea natală. A dat câteva terenuri pe care le avea (de la cel de sus, probabil) și în schimb a primit un hotel, două case și 19 hectare de teren. Un mizilic nu? 

Stau și mă întreb cum s-a simțit baba Marghioala, o femeie sărmană ce nu lipsește niciodată de la slujba din sat, când a aflat că o portavoce îndreptată spre Doamne-Doamne, se complace în lucruri care au aceeași legătură cu spiritualitatea, cum am eu cu combaterea braconajului din savana africană? Când ea crede că dacă pupa mâna popii de cât mai multe ori posibil, va avea o viață plină de LCD-uri și fursecuri în viața de apoi. Când sărmana a dat dovadă de penitență după fiecare spovedanie și a respectat, mai ceva decât respectă un ministru legea, fiecare cuvințel ce l-a auzit de la duhovnic. Dacă e să ne luăm după cursul logic, ar trebui să-și cam bage ghiara-n gât nu? Da' suntem culmea și noi, ce treabă are rațiunea cu credința?...sau superstiția?...tot aia e!

Ei bine, ce nu a văzut baba Marghioala până acum e că și preotul din satul ei i-a oferit de jde mii de ori dovada că lumea nu e chiar atât de roz cum crede ea. Că cei mai mulți dintre popi (îmi permit să folosesc limbaj colocvial, vorbim de baba Marghioala, totuși!) sunt în teorie niște mesageri ai lui D-zeu (a se citi dâzeu), dar, în realitatea, nu sunt nimic altceva decât niște hapsâni. Ai dracului de șmecheri de cele mai multe ori!

Dar să dăm un rewind în viața babei Marghioala și să vedem ce nu a văzut ea de câte ori a intrat în contact cu preoții. Cu liniuță, de la capăt. 

 - nu i s-a părut nimic deosebit, la una dintre liturghiile la care a participat, că popa s-a uitat urât la ea când, pe lângă lumânarea aprinsa, ea i-a oferit doar 1 leu. 

- a crezut că este o coincidență când, la mai puțin de o lună după ce preotul din satul ei a umblat după niște donații, în garajul casei parohiale (oferită cu titlu gratuit de comunitate) a răsărit un BMW. 

- nu l-a blamat pe preot că nu a trecut să-i sfințească locuința, dând vina pe drumul anevoios. În realitatea, popa n-a mai urcat dealul până la baba Marghioala pentru că nu și-ar fi luat nicio cremă de ghete cu leul ăla pe care știa că i-l va da. 

- a umblat ca bezmetica prin sat după bani când a vrut să-și înmormânteze soțul, dar nu avea ca$$ destul pentru onorariul părintelui „Doar n-o să-mi slujească degeaba”, și-a zis ea atunci. 

- a schimbat postul când a văzut la Știri că arhiepiscopul Tomisului a făcut niscavai mișmașuri cu o mânăstire. „Numai prostii și pe la televizoarele astea, mare păcat, mamă, să vorbească așa despre un preot, o să-i bată Dumnezeu!”,  i-a zis ea, ieri, nepoatei cu care stă. 

Știm cu toții că sunt multe babe Marghioala în România. Persoane care încă mai dau dovadă de naivitate (soră cu prostia) și cred că această căpușă, numită Biserică este altceva decât o sugativă de bani. O instituție care de-a lungul timpului ne-a făcut mai mult rău decât bine.  

Suntem ai dracu' de veninoși!

Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd cât de proști pot fi unii parcă mi se face pielea ca de găină. Când văd că un bețiv e în stare să înjure și să bată un medic ce încearcă să-l ajute sau că un polițist e făcut cu ou și cu oțet pentru „tupeul” de a fi oprit un individ ce nu a respectat regulile de circulație.

Nu țin parte acestor categorii profesionale, așa cum nu țin nici partea conțopiștilor cu aere de Lady Gaga ce stau prin birourile din primării. Știu că sunt medici care nu se uită la tine până când nu îi dai o ciocolățică, sau că sunt polițiști care mai scapă câte un pumn, fără a fi nevoie, celor cu care intră în contact. Mă întreb, însă, de ce avem tendința de a-i băga în aceeași oală pe toți? Dacă eu mă îmbăt și merg cu curul gol pe holurile primăriei, oare toți ziariștii sunt exhibiționiști?

Nu putem avea pretenția de la un doctor ce de-abia și scuturat praful de pe băncile facultății să rămână în țară când el este nevoit să suporte înjurăturile, sau poate chiar palmele unui troglodit. Așa cum nu putem avea pretenția să scăpăm de găurile de personal din Poliție, dacă noi am fi în stare să-i dăm cu sapa în cap unui „gabor” pentru simplu fapt că vrea să ne legitimeze.

Democrația postdecembristă, înțeleasă anapoda de cei mai mulți dintre noi, se resimte, vrem nu vrem, în modul în care ne comportăm. Nu suntem în stare să respectăm un om pentru ceea ce a realizat. Sau să recunoaștem când cineva e mai bun decât noi. Credem că avem dreptul să facem orice și să spunem ce vrem, fără a fi trași de mânecă de nimeni. Și nu, nu vreau să fac aceeași greșeală și să generalizez, însă un mililitru de venin într-un litru de sânge te omoară vrei nu vrei. Și suntem a dracu' de veninoși!

Vasile și calculele lui Videanu

Familia Sandu din comuna Bogești are trei copii. Tatăl. Vasile, își lasă transpirațiile de vreo patru ani pe moloazele șantierelor din București. Are 48 de ani și patronul deja l-a pus în gardă că e cam bătrân, că sunt mulți vlăjgani care vor să muncească, afacerile nu prea îi merg și va fi forțat să mai dea din oameni afară.

Vasile obișnuia să vină acasă în fiecare sâmbăta. Săptămâna aceasta a coborât din autobuzul de Bogești într-o joi. Mutra sa, mult mai acră decât de obicei, nu prea a fost pe placul soției, care nu și-a dat seama de ce bărbatul său a venit acasă fără s-o anunțe. Vasile i-a explicat că nu a mai avut credit pe telefon, după care a împărțit câte o pungă de pufuleți celor trei puștani pentru care și-a da și sufletul. Ia pupat pe toți pe frunte, le-a zis că trebuie să vorbească cu mama lor și s-a afundat într-o chilie cu nevastă-sa.

Vestea că de luna viitoare nu vor mai avea niciun venit, că s-ar putea nici să nu mai aibă ce să pună pe masă a lăsat-o fără grai pe soția lui Vasile. I-au dat lacrimile. Și-a adus aminte că ăla micu' trebuie să intre la toamnă în clasa I-a. Că ăla mare a intrat la un liceu din Bârlad. Că bazându-se pe salariu soțului ei, așa mic cum era, i-au căutat băiatului o gazdă la oraș.

A doua zi, soția lui Vasile suna la Bârlad și anunță chiriașul că fiul ei nu va mai sta la el de la toamnă. Se duce la învățătoare din sat și îi explică că ălă micu' mai poate sta un an acasă, că nu are rost să-l dea așa de mic la școală.

După trei zile de stat acasă, Vasile este strigat la poartă de un consătean. Îl roagă să vină să-l ajute la cules la vie. Îi spune că îi va da 30 de lei pe zi, da' să fie la șase la el la poartă.  Îi zice consăteanului că o să fie a doua zi la el și se întoarce în casă. Acolo copii se uită la televizor. E Adrian Videanu, ministrul economiei. „În mediul rural, se poate trăi cu 1.500 de lei pe lună”, zice Videanu. „Păi de unde să găsesc eu câte un nene care să mă ia de 30 de ori pe lună cu ziua, măi Videanu?”, se întreabă Vasile.

MS încetinește viteza după ce a intrat în șanț

Tragedia de la maternitatea din Giulești a șocat pe toată lumea. Zeci de mutre acre și triste pentr-o oră au apărut pe sticla televizoarelor, buletinele de știri încă se mai deschid cu noutăți despre subiect. Și pentru că toată lumea a sărit în capul Ministerului Sănătății, însetată după demisii și sancțiuni, cei din minister au decis să facă ceva. Au trimis vorbă în toate județele țării, pe la direcțiile de sănătate, să se ia cu pompierii de braț și să vadă dacă ăștia de prin spitale au tot ce le trebuie în cazul în care se abate focul asupra lor. Admirabil, ce-i drept, să vezi un minister care încearcă să facă ceva pentru populația pe care o deservește! În cazul MS-ului cam tot ce seamană a om de pe la noi.

Tipic românesc! Tragem un cap de tocul ușii de ni se împrăștie ADN-ul prin toată camera și de abia după aia ne dăm seama că trebuia să formăm un unghi de 45 de grade cu genunchii. Așa s-a întâmplat și cu micuții nevinovați, trecuți pe lumea cealaltă, sau, probabil, distruși pe viață de sistemul ăsta tâmpit de sănătate. Dacă cei de la minister ar fi știut că orice încăpere în care există curent electric este pasibilă unui incendiu, ar fi montat niște senzori de fum. Nici n-ar trebuit să-i povățuiască șefii ministerului de resort, managerii spitalelor, dacă ar fi, într-adevăr, cu capul pe umeri, ar trebui să-și dea seama singuri că un astfel de sistem e stringent. Mai ales în România unde scârba și disprețul cu care își fac meseria cei mai mulți dintre prestatorii de servicii din sistemul medical nu are limită. Nici măcar pe cea a bunului simț.

Domnule Constantinescu, vrem să vedem toată corespondența!

Primarul Bârladului, Constantin Constantinescu, a dat publicității, în urmă cu câteva zile, o scrisoare primită de la un cetățean (cel puțin așa susține el). Plin de gratitudine, semnatarul îi scrie domnului primar cu recunoștință pentru ideea de a da centrului orașului un aspect futurist.

Toată lumea știe de intențiile edililor de a transforma cinematograful într-un centru multimedia, baia comunală într-un centru de sănătate și loisir (se pare că înfrățirea cu orașul franțuzesc Vergeze le-a îmbogățit cunoștințele de limbă franceză). Proiect foarte ambițios, trebuie să recunosc. Ce bârlădean nu și-ar dori să-și ducă nevasta și copilul să vadă un film 3D? Sau să petreacă măcar o oră sub mâinile uleioase a unor maseuze? Mai ales cei din cartierele mărginașe, care cu siguranță ar vrea să vină cu metroul în centru. Eu mi-aș dori să mă plimb cu mașina pe o șosea suspendată deasupra orașului. Se poate dom' primar? Ce mai contează un împrumut în plus pe lângă cel de trei milioane pe care vreți să-l contractați.

Și. ca să mă întorc la scrisoare, dacă tot vă lăudați prin presă cu astfel de recunoștințe din partea bârlădenilor pe care îi păstoriți, de ce nu le faceți publice și pe cele în care lumea se scobește de eufemisme până-n străfundul cortexului pentru a nu se compara la limbaj cu cei de la colțul blocurilor?Și nu-mi spuneți că nu aveți astfel de scrisori prin sertarele biroului dumneavoastră, că nu vă cred. Scrisori din astea pe care trebuie să puneți mâna pentru a vă șterge la fund. Sau aveți colecție doar cu cele care fac asta singure?