Vis de copil

Cu o bucată de mămăligă rece în mână copilul îşi îndreaptă privirea spre tatăl său. În naivitatea sa şi-ar dori ca acesta să nu-şi mai lovească soţia, să nu mai înjure sau să ţipe. Nu are curaj să comenteze, altminteri toate s-ar îndrepta asupra sa. 

Nicoleta e o fată căreia îi place să viseze. Îşi imaginează uneori că se joacă cu păpuşile. Sau că înfulecă o ciocolată, aşa cum vede des în reclamele de la televizor. E o fată cu capul pe umeri, realistă. Ştie că sunt slabe şansele ca Moş Crăciun să-i aducă vreodată o Barbie sau o ciocolată. Se mulţumeşte cu ce are. O bucăţică de mămăligă rece de câte ori vine de la şcoală şi un opaiţ care stă aprins până noaptea târziu pentru a-şi face lecţiile.

A luat contact cu lumea magică a literelor şi spune că şi-ar dori ca atunci când va creşte să se facă doctoriţă. Vrea să inventeze un medicament care să-i facă pe părinţii săi să nu mai bea. Să nu-i mai vadă clătinându-se de câte ori vin seara de la muncă de prin sat. De multe ori, când tatăl său îl invocă pe Dumnezeu în suduielile sale i se pune un nod în gât şi lacrimile-i curg şiroi peste obrajii înfierbântaţi. Ar vrea să aibă puterea de a-l opri. Uneori îşi strânge pumnii minusculi şi ar vrea să-l lovească din toată inima sa de copil candid. Ştie însă că nu ar rezolva nimic cu asta şi că totul s-ar întoarce împotriva sa înzecit. Nu ar fi prima dată când tăticul ei ar lovi-o.

De muncit, munceşte cot la cot cu cei mari. Chiar dacă de abia a împlinit zece ani, părinţii săi îi înlocuiesc des pixul cu sapa din curte. Are grijă şi de animalele din curte cu care, de multe ori, îşi împărtăşeşte frustrările şi secretele. Nu are o prietenă cu care să poată face acest lucru. La şcoală toţi o ignoră şi o fac nespălată. Nu o mai deranjează atât de mult săgeţile verbale ale colegilor săi. Ştie că atunci când va fi mare, la casa ei, toate vorbele grele pe care le-a primit vor fi date uitării.

Îşi imaginează uneori cum ar fi fost dacă s-ar fi născut într-o familie normală. Cu părinţi care s-o iubească şi care să o răsfeţe măcar în zilele de sărbătoare. Îşi pune plapuma pe ochi şi speră ca a două zi să se trezească într-un alt loc. Un loc în care să fie lăsată să înveţe cât doreşte. Un loc în care copii să se joace cu ea, în care sticla de alcool să nu mai fie totemul familiei sale. Se trezeşte subit. Se freacă la ochi şi se uită în jur. Un fum innecăcios iese din soba de lut ce acoperă aproape jumătate din odaia sa. Afară, tatăl său pregăteşte sapa pentru o nouă zi de muncă. Ştie că o să fie o zi grea, aşa că sare din pat şi se duce afară pentru a se spăla pe ochi. Se dezmeticeşte puţin şi îşi aduce aminte de visul pe care l-a avut cu o seară înainte.

 P.S. În judeţul Vaslui sunt sute de copii care sunt obligaţi să muncească de la vârste fragede. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt exploataţi, bătuţi, privaţi de dreptul de a avea o viaţă normală. Statul nu intervine decât în cele mai grave cazuri de genul acesta.

Nu le mai daţi!

În România corupţia are foarte multe feţe. Unele dintre ele nici măcar nu sunt de natură penală.

Primul gând care se iveşte în mintea românului când cineva i-a făcut un serviciu este cum să-i mulţumească pentru favorul făcut. Problema e că noi considerăm favoruri şi lucrurile care intră în obligaţia celui care le face. De exemplu, dacă badea Ion se duce la Primăria din comună şi solicită o banală adeverinţă, se simte prost dacă nu-i dă o gâscă şi câteva ouă funcţionarei care i-a completat-o.

Acest principiu este bine înrădăcinat în mentalitatea noastră, nu contează că muncim cu sapa sau cu pixul. Ne-am obişnuit să dăm atenţii. Şi, poate pare neverosimil, din cauza acestor mici atenţii, ne facem cu toţii vinovaţi pentru numărul mult prea mare de şpăgari care sunt printre noi. Dacă un nene poliţist vine şi ne rezolva un furt, considerăm că nu e omenesc să-l lăsăm pe săracul om să plece fără o găină şi o sticlă de vin. Ei bine, acel poliţist, având precedentul, va avea pretenţia să primească acelaşi tratament la fiecare caz pentru care este plătit să-l rezolve. Exemplul cu poliţiştii este pur întâmplător, dar tipic pentru societatea românească.

Vorbeam mai deunăzi cu un prieten despre şaradele cu şpăgile din vămi. Zicea el, pe bună dreptate, că „oricine ar fi procedat la fel, dacă ar fi fost în locul lor“. Aşadar, vorba prietenului meu, nu contează cât de corectă ar fi o persoană, dacă ar fi vameş sau poliţist de frontieră, s-ar transforma fără doar şi poate în şpăgar. Înclin să cred că, într-o mare măsură, gândirea amicului meu este corectă. Sistemul nu ne obligă să cerem şpagă, asta ţine de conduita morală a fiecăruia în parte, dar, de cele mai multe ori, ne obligă să o luăm dacă aceasta ne este oferită. Şi dacă tot vorbim de poliţiştii de frontieră, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Dacă într-un punct vamal, Albiţa – de exemplu -, sunt zece poliţişti de frontieră pe tură şi nouă dintre aceştia iau mită, ce credeţi că se întâmplă cu acela care este corect? Răspuns: va atrage priviri chiorâşe din partea tuturor colegilor sau poate chiar va avea probleme în a-şi păstra meseria dacă şeful său este în rândul şpăgarilor.

De 20 de ani ne chinuim să combatem corupţia. Am avut tot soiul de proiecte în acest sens, multe legislaturi s-au chinuit să găsească soluţia cea mai potrivită (unele doar de ochii lumii, într-adevăr). Răspunsul a fost dintotdeauna foarte simplu numai că noi nu am vrut să-l vedem. Nu avem cum să-i dezvăţăm pe şpăgari să nu mai întindă mâna atunci când consideră că ne-au făcut un favor. Nu mai trebuie să le mai dăm!