De ce nu-mi place senatorul Vasile Pintilie

Motive sunt destule, însă toate au legătură cu această propoziţie: Dl. Pintilie trăieşte într-o lume utopică.

Mai nou, a preluat dogma solomoniană de a trimite săgeţi verbale în burţile contracandidaţilor politici. N-are cine ştie ce experienţă politică, dar a învăţat din mers manualul de utilizare al vieţii politice tipic româneşti. Are talentul de a da un răspuns care să-l avantajeze, indiferent dacă întrebarea care îi este pusă are menirea de a-l îngropa în hazna. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe dl. senator Vasile Pintilie!

Vorbeam de lumea utopică în care, părerea mea, dl Pintilie este cetăţean de onoare. La o conferinţă de presă pe care a susţinut-o, parlamentarul bârlădean a adus în discuţie faptul că românii care muncesc în ţara noastră sunt plătiţi în funcţie de munca pe care o depun. A mai exemplificat dl Pintilie cazul unui portar nemulţumit de leafă şi care, după părerea domniei sale, nu ar trebui să aibă pretenţii să fie plătit decent, atât timp cât are doar opt clase. Faptul că dl. Pintilie crede, în faţa camerelor de luat vederi, că vinovat pentru starea actuală a ţării nu este actualul guvern ci precedentele, nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni.

Dacă toţi românii ar fi plătiţi în funcţie de munca pe care o depun, portarul despre care a amintit ar trebui să câştige de cel puţin trei ori mai mult decât domnia sa. Nu mă refer la dl Pintilie în particular, ci la funcţia dumnealui. Dacă un român are opt clase, trebuie să-i lipim de frunte un fluturaş de salariu de câteva sute de lei? Dacă toţi am fi profesori, cercetători, medici sau antreprenori, cine ne-ar mai păzi instituţiile? Cine ar mai ambala zahărul pe care dl Pintilie şi-l pune în cafea când (nu) se gândeşte la ce ar mai putea să facă folositor pentru oraşul şi ţara în care trăim cu toţii? Şi exemplele continuă până la vânzătorii din magazinele de electrocasnice.

E greu să fii ancorat în realitate în condiţiile în care singura palmă pe care ţi-o dă viaţa este traficul îngreunat din cauza nămeţilor de pe ruta Bârlad – Bucureşti. Sau neputinţa de a copia, în ciuda nenumăratelor încercări, stilul oratoric al lui Cicero. De aceea ar trebui să fim un pic mai înţelegători cu dl Pintilie şi să-l înţelegem. Aşa că, iartă-l, bârlădene, că nu ştie ce spune!

Să ne rugăm ca Băsescu să nu plângă!

Dacă e să ne gândim la semnificaţia istorică a zilei de astăzi, toţi ar trebui să ne arborăm steagul tricolor la geamuri. Să facem o masă mare la care să ne adunăm toată familia sau să ne cinstim cu un păhărel de vin fiert vecinii de pe scară.

E greu însă, pentru că istoria nu ţine de foame şi în loc să ne arborăm steaguri pe la geamuri preferăm să ne ancorăm în realitatea în care trăim. O realitate cinică, în care adunarea din 1918, de la Alba Iulia, este comparată cu un miting organizat de grevişti la Bucureşti. Şi cine poate fi condamnat pentru asta? Putem să-i reproşăm ceva profesorului de istorie care, uitându-se pe fluturaşul de salariu, renunţă subit la ospăţul în cinstea zilei noastre naţionale? Sau poate am putea să le scoatem ochii elevilor care sunt bucuroşi că au scăpat de o zi de şcoală., dar n-au auzit în viaţa lor de Maniu, Goldis sau de semnificaţia zilei de 1 decembrie! Nu prea putem, nu? Atunci cui? În curtea să cui să aruncăm mâţa moartă? Pentru orice rău făcut trebuie să fie un vinovat. Să fie politicianul de tribună, acest Dinu Păturică al timpurilor noastre? Sau poate cel de Cotroceni, acest sfidător incurabil intrat de ceva vreme în starea de prostraţie? Refuz să cred aşa ceva. Ei merg la manifestări, pun coroane în cinstea eroilor căzuţi pe câmpul de luptă, au discursuri siropoase despre patriotism şi istorie, li se face pielea ca de găină când duduie imnul naţional. Dacă nici asta nu mai dovedeşte că le pasă de ţară, atunci ce?

P.S. Dacă Băsescu va vărsa o lacrimă astăzi, la auzul imnului naţional, va mai câştiga câteva procente în sondaje. Iar pentru asta există vinovaţi: NOI!