Ok, să spunem că urăști buticurile de cartier și îți faci cumpărăturile de obicei de la supermarket. Da' te pălește într-o noapte, pe la 11, o poftă de floricele de ți se lasă cu umflături. Ce faci? Îți tragi ceva pe tine și te duci jos la buticul cu program prelungit, unde nu ai să găsești închis niciodată. Urăști să faci asta, dar de asemenea urăști să nu-ți satisfaci pofta. Cobori din bloc și, cât ai zice pește, ajungi la magaziorul de la colțul blocului. Întri. Stai un pic la coadă. Nimic deosebit în asta, înțelegi, e 11 noaptea, e singurul chioșc deschis, e normal să fie coadă. Ajungi într-un final la tejghea, pregătit să îți iei floricelele dezumflătoare de părți anatomice. Ajungi acolo, vezi în fața ta un raft plin de produse. Nedumerit, te uiți în stânga și-n dreapta după vânzătoare. În stânga vezi una dintre ele. E cu un caiet în față, verifică produsele care tocmai i-au intrat în gestiune. Deodată auzi un zgomot interceptat, cică, de băieții care înregistrează telefoanele (m-a spart treaba asta, cu ascultatul telefoanelor, dar discuția asta o lăsăm pe altă dată). Subit, o siluetă, conturată la început de umbra ce acoperă pungile de semințe din fața ta, se întrezărește. După o fracțiune de secundă apare și un chip acru de sub tejghea, delimitat în partea dreaptă de o mână ce ține un telefon mobil. Te dumirești și ce era cu sunetul de care ziceam mai devreme. „Ce-ți dau”, îți zice o voce plictisită. Întorci un pic capul spre stradă, însă nu ai timp să vezi cine se ceartă afară, căci stimabila vânzătoare îți atrage atenția. „Hai mă, așa a zis? Nu se poate, dar eu când m-am întâlnit atunci la petrecere cu el nu părea un bădăran, mi-a dat impresia de băiat bun”. Îți dai seama că nu ești interlocutorul și întorci din nou capul spre scandalul din stradă. Un „ce spuneai că vrei?” te face să acorzi din nou atenție stimabilei din direcția liniar-înainte cu tine. Păi, v-am zis, o pungă de floricele. „De care? Nu vorbeam cu tine fată, am aici un client care nu știe ce vrea”. Auzi, te miri, taci. „O fi și ea obosită”, îți zici în gând. Deja au trecut trei minute de când stai în fața tejghelei, pentru o pungă de floricele. Când răbdarea ta pare să dea cu minus, te liniștești. O vezi pe tanti îndreptându-se spre raftul unde îs pungile cu floricele. Se oprește. „Hai fată, nu se poate...”. Îți vine în minte o scenă din desenele animate cu un animăluș căruia îi ies flăcări pe urechi. Dacă ai fi protagonistul unei benzi desenate, ai arăta aidoma. „De care semințe spuneai că vrei?”, zice ea. „Doamnă, eu vreau floricele, v-am spus de două ori”, zici tu. „Da' nu ridica tonul la mine!”, zice ea, dublând valoarea decibelilor scoși din tine la replica anterioară. În mintea ta apar atunci ganduri contradictorii. „Să mă cobor la nivelul ei sau să o las să își facă damblaua că nu am cu cine vorbi”, îți zici în gând. După câteva clipe de cumpănă, decizi să alegi varianta a doua. „V-am vorbit frumos, eu doar voiam o pungă de floricele”. Chipul acru al vânzătoarei apare din nou în peisaj. Îți dă impresia că îți face un favor doar pentru simplu fapt că mingea e în terenul ei. Ea e cea care îți poate da o pungă de floricele sau orice altceva vrei tu. Floricele sunt un exemplu generic. Cel de mai sus e unul concret. Și cu siguranță nu e singurul. Nimeni nu are pretenția să fie tratat cu pronumele de politețe, dar un pic de respect nu ar strica. Ca să nu mai zic de principiul „clientul nostru stăpânul nostru”. Asta e o utopie prin magazinele din Bârlad. Toate împărțitoarele de rest se comportă de parcă ți-ar face un favor când îți vând o pâine. „Duduie, știi ceva, bagă-ți floricelele în cur!”. Te uiți în jur, un taxi a pleacă din Gară spre Munteni. Regreți că nu ai putut să te abții și te duci acasă cu testiculele umflate...
Pârăște cocalarul de lângă tine! Povestea „propietarului” grandoman și incult
Poza e făcută în satul Vinderei. Un nene are o hală mărișoară și pentru a înlătura orice dubiu privind proprietatea acesteia, și-a scris numele pe ea. Evident, cu litere cât capul măgarului! Dacă în ceea ce privește clădirile, omul dovedește că are cu ce, la folosirea limbii române se pare că e un pic deficitar. „Propietatea” cu învățătura nu prea se înghit, probabil.
Un film cum nu ați mai văzut
Despre filme am scris mai rar pe acest blog. În ultima perioadă, mai deloc. De văzut am văzut destule, și foarte multe dintre ele mi-au plăcut. Nici unul așa de tare ca El secreto de sus ojos. Am două zile de când am văzut filmul și nici acum nu reușesc să mi-l scot din cap.
El secreto de sus ojos este o producție realizată anul trecut în Mexic. Anul acesta a luat premiul Oscar la secțiunea cel mai bun film străin al anului. După părerea mea e mai bun decât toate filmele care au fost nominalizate la „best picture” de americani, în 2010. The Hurt locker, cel mai tare film din 2009, în viziunea americanilor, e o glumă proastă în comparație cu pelicula latină.
Nu am să povestesc filmul. Finalul este colosal și dacă ați ști dinainte cum se termină, n-ar mai avea niciun farmec. Pot să vă dau câteva indicii care să vă stârnească interesul și să-l căutați. Principalul fir al povestii este despre un polițist care vrea să prindă un individ care a violat și omorât o femeie. După ani buni reușește, numai că legea are o scăpare și becisnicul ajunge din nou în libertate. Pe lângă asta, filmul mai prezintă, în paralel, și o poveste de dragoste, despre care vă las plăcerea să aflați singuri dacă se fructifică sau nu. Repet, nu vrea să stric finalul, așa că evit comentariile redundante. Just enjoy it!
El secreto de sus ojos este o producție realizată anul trecut în Mexic. Anul acesta a luat premiul Oscar la secțiunea cel mai bun film străin al anului. După părerea mea e mai bun decât toate filmele care au fost nominalizate la „best picture” de americani, în 2010. The Hurt locker, cel mai tare film din 2009, în viziunea americanilor, e o glumă proastă în comparație cu pelicula latină.
Nu am să povestesc filmul. Finalul este colosal și dacă ați ști dinainte cum se termină, n-ar mai avea niciun farmec. Pot să vă dau câteva indicii care să vă stârnească interesul și să-l căutați. Principalul fir al povestii este despre un polițist care vrea să prindă un individ care a violat și omorât o femeie. După ani buni reușește, numai că legea are o scăpare și becisnicul ajunge din nou în libertate. Pe lângă asta, filmul mai prezintă, în paralel, și o poveste de dragoste, despre care vă las plăcerea să aflați singuri dacă se fructifică sau nu. Repet, nu vrea să stric finalul, așa că evit comentariile redundante. Just enjoy it!
Poftim Trailer!
„Țiganiada”, de Primăria Bârlad
Țiganii de la blocul G1 nu mai suporta condițiile în care trăiesc. Se plâng că nu au apă, nu au gaz, nu au curent electric, nu au bude. Nimic fals în asta. Ieri, după ce au aflat că mult așteptatul lor exod va putea fi întreprins de abia în septembrie (în condițiile în care municipalitatea le-a promis că îi mută luna viitoare), au venit, cu cățel, cu purcel, la porțile primăriei să protesteze (pentru mai multe detalii citiți materialul din Adevarul de Seară Vaslui aici). Au venit, au țipat, au plecat. A luat primarul cinci nemulțumiți în biroul său, împreună cu reprezentantul rromilor în CL, Sorinel Răducanu, i-a amăgit că mutarea va avea loc până la urmă și i-a fugărit acasă.
Nu sunt xenofob, însă, uneori, îi dau dreptate lui Antonescu și a lui deportare a țiganilor dincolo de Nistru, din anii '40. Și faptul că ai noștri aleși bagă 60 de miliarde de lei vechi în niște imobile pentru țigani, nu dovedește decât prostie. Prostie să crezi că sunt numai țigani în orașul ăsta care ar merita o locuință moca. Prostie să crezi că gheto-rromii vor păstra intacte imobilele în care vor fi mutați. Un coleg de presă, cameraman, îmi spunea săptămâna trecută, pe când vizitam locuințele sociale din Munteni, că „aștia o să scoată parchetul din camere și o să-l vândă”. Înclin să-i dau dreptate. Sper să nu fie așa!
Șederea țiganilor în ghetoul bârlădean a fost și este un spin în „curul” autorităților de mulți ani. Și singura soluție la care s-au gândit edilii noștri a fost să-i mute în locuințe de 60 de miliarde, sortite distrugerii. Cât s-au construit acele imobile, ați văzut vreun țigan din ghetou să dea o lopată de nisip acolo? Ați văzut vreunul transpirând pentru casele ce li se ridică din banii noștri? Pentru că da, cititorule, tu ai plătit parchetul, ușile metalice și termopanele pe care le vor distruge țiganii, probabil, după ce vor pune mâna pe chei! Nu țiganul care stă la umbră și se plânge că o duce greu. Pentru tine, primăria îți oferă șansa de a-ți depune dosarul pentru o locuință ANL. Pe care e posibil să o primești în câțiva ani. Asta dacă, până atunci, nu va mai apărea un ghetou care va trebui evacuat în locuințe de lux.
Nu sunt xenofob, însă, uneori, îi dau dreptate lui Antonescu și a lui deportare a țiganilor dincolo de Nistru, din anii '40. Și faptul că ai noștri aleși bagă 60 de miliarde de lei vechi în niște imobile pentru țigani, nu dovedește decât prostie. Prostie să crezi că sunt numai țigani în orașul ăsta care ar merita o locuință moca. Prostie să crezi că gheto-rromii vor păstra intacte imobilele în care vor fi mutați. Un coleg de presă, cameraman, îmi spunea săptămâna trecută, pe când vizitam locuințele sociale din Munteni, că „aștia o să scoată parchetul din camere și o să-l vândă”. Înclin să-i dau dreptate. Sper să nu fie așa!
Șederea țiganilor în ghetoul bârlădean a fost și este un spin în „curul” autorităților de mulți ani. Și singura soluție la care s-au gândit edilii noștri a fost să-i mute în locuințe de 60 de miliarde, sortite distrugerii. Cât s-au construit acele imobile, ați văzut vreun țigan din ghetou să dea o lopată de nisip acolo? Ați văzut vreunul transpirând pentru casele ce li se ridică din banii noștri? Pentru că da, cititorule, tu ai plătit parchetul, ușile metalice și termopanele pe care le vor distruge țiganii, probabil, după ce vor pune mâna pe chei! Nu țiganul care stă la umbră și se plânge că o duce greu. Pentru tine, primăria îți oferă șansa de a-ți depune dosarul pentru o locuință ANL. Pe care e posibil să o primești în câțiva ani. Asta dacă, până atunci, nu va mai apărea un ghetou care va trebui evacuat în locuințe de lux.
Chinul de a fi copil
A fi copil în multe din familiile județului nostru e un chin. E un chin să crești printre scandalurile de natură bahică ale unor părinți inconștienți. E un chin să ajungi în clasa întâi și să ai imaginea părinților plecați la muncă în străinătate întipărită în minte doar din fotografii.
Cel mai dureros e când aceste chinuri ale micuților devin tragedii. Toată țara știe de moartea micuței de cinci anișori ce a consumat un litru de vin, a fost pusă de bunic în căruță și dusă prin soarele arzător zece kilometri. Micuța nu a mai ajuns acasă, ci unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Suspin de care s-a săturat, probabil, într-o viață în care a fost pasată de la o rudă la alta ca mingea pe un teren de fotbal.
Ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns pentru a ne demonstra reputația câștigată prin zeci de apariții în tabloide, la începutul săptămânii un caz similar ne șochează din nou. Un puști de doar opt ani, suferind de sindromul Down, a fost găsit de o vecină zăcând pe marginea unui drum în comă alcoolică, cu fața plină de vânătăi. Nenorocirea s-a petrecut în Zorleni, patria criminalilor și a violatorilor din zonă. Mai nou și a criminalilor de copilării. Din fericire, băiatul a supraviețuit.
Astfel de exemple ne îngrozesc. Demonstrează, dacă mai era nevoie, lipsa de cultură și sărăcia care macină, zi de zi, familii din toate colțurile județului. Sărăcia te constrânge să renunți la multe în viață. E ușor să stăm la un birou și să scriem despre asta. E frustrant când știi că lucrurile nu se vor rezolva prea curând. E dureros când te gândești că în momentul în care eu scriu acest text sau dumneavoastră îl citiți un copil poate fi exploatat de propriul tată.
Dacă vom scăpa de părinții a căror axis mundi e sticla de vin. Dacă autoritățile vor începe să „culeagă” micuții defavorizați înainte și nu după nenorociri. Dacă vom da de veste celor abilitați când vedem că un tată își tratează copilul ca pe mârțoaga din grajd. Atunci poate, repet, poate vom avea șanse să intrăm în normalitate. Până atunci însă vor mai avea loc tragedii. Și tare mi-aș dori să mă înșel!
Dacă vom scăpa de părinții a căror axis mundi e sticla de vin. Dacă autoritățile vor începe să „culeagă” micuții defavorizați înainte și nu după nenorociri. Dacă vom da de veste celor abilitați când vedem că un tată își tratează copilul ca pe mârțoaga din grajd. Atunci poate, repet, poate vom avea șanse să intrăm în normalitate. Până atunci însă vor mai avea loc tragedii. Și tare mi-aș dori să mă înșel!
Polițiștii comunitari bârlădeni și-au înființat sindicat
Noua unitate sindicală va obține reprezentativitate în momentul în care va avea afiliat minim o treime din personal.Magistrații bârlădeni au acordat personalilitate juridică sindicatului polițiștilor comunitari, numit „Pro Lex”, pe data de 31 mai. Potrivit legii, una din condițiile necesare înființării unui sindicat este ca acesta să aibă minim 15 membri fondatori. În doar câteva zile sindicatul are deja douăzeci de persoane afiliate însă nu are încă reprezentativitate, întrucât nu a cooptat o treime din personal. Fondatorii spun că nu vor fi probleme în cooptarea de agenți comunitari la noua grupare sindicală.
„Am urmat toți pașii legali pentru înființarea acestui sindicat. Vreau să luptăm împotriva nedreptăților și a abuzurilor care se fac la această instituție”, ne-a spus Ion Sauciuc, președintele noului sindicat.
Furt la diateza reflexivă: Muzeul din Bârlad, jefuit de „fantome”
Hoții se pot împărți în mai multe categorii. De buzunare, talhari, delapidatori, don juani etc. Urbea noastră reușește la acest capitol, al cleptomanilor, să fie încă o dată la înălțime. Polițiștii bârlădeni au primit ieri o sesizare de la reprezentanții Muzeului „Vasile Pârvan” cu privire la un furt de aparate de aer condiționat.
Curios e că aceste aparate erau montate înainte de a se „evapora”. Mai bizar e că, de când au început lucrările de modernizare la teatru și la muzeu, tot timpul e cineva acolo. Polițiștii comunitari fac două schimburi, de la patru după-amiază la opt dimineață, iar în restul timpului muncitorii lucrează asiduu (!). Și ca seria de bizarități să continue, dispariția aparatelor de aer condiționat s-a produs pe 8 iunie, potrivit spuselor Mihaelei Ștraub, purtătorul de cuvânt de la IPJ Vaslui, iar sesizarea a fost făcută polițiștilor bârlădeni abia ieri dimineață.
Daca punem cap la cap aceste bizarități apar câteva dileme pe care eu, personal, nu pot să mi le explic.
1. Spuneam că aparatele erau montate. Cum au reușit „hoții” să le desprindă, într-un timp atât de scurt?
2. Se leagă de prima dilemă. Cum au „reușit” paznicii sau muncitorii să nu observe jefuitorii cu aparatele în spate?
3. De ce sesizarea furtului s-a făcut după două zile de la constatarea lui?
Ieri, pe la 13, frământat de aceste întrebări, i-am dat un telefon directorului muzeului, Mircea Mamalaucă. Răspunsul primit în mod repetat, „abonatul Vodafone nu răspunde”, nu mi-a satisfăcut curiozitatea.
P.S. Îmi aduc aminte de un spectacol foarte tare de la Deko Cafe vazut pe net, referitor la diateza reflexiva. Puteți să vedeți mai jos videoclipul și o să înțelegeți de ce, și ce legătură are cu textul.
Curios e că aceste aparate erau montate înainte de a se „evapora”. Mai bizar e că, de când au început lucrările de modernizare la teatru și la muzeu, tot timpul e cineva acolo. Polițiștii comunitari fac două schimburi, de la patru după-amiază la opt dimineață, iar în restul timpului muncitorii lucrează asiduu (!). Și ca seria de bizarități să continue, dispariția aparatelor de aer condiționat s-a produs pe 8 iunie, potrivit spuselor Mihaelei Ștraub, purtătorul de cuvânt de la IPJ Vaslui, iar sesizarea a fost făcută polițiștilor bârlădeni abia ieri dimineață.
Daca punem cap la cap aceste bizarități apar câteva dileme pe care eu, personal, nu pot să mi le explic.
1. Spuneam că aparatele erau montate. Cum au reușit „hoții” să le desprindă, într-un timp atât de scurt?
2. Se leagă de prima dilemă. Cum au „reușit” paznicii sau muncitorii să nu observe jefuitorii cu aparatele în spate?
3. De ce sesizarea furtului s-a făcut după două zile de la constatarea lui?
Ieri, pe la 13, frământat de aceste întrebări, i-am dat un telefon directorului muzeului, Mircea Mamalaucă. Răspunsul primit în mod repetat, „abonatul Vodafone nu răspunde”, nu mi-a satisfăcut curiozitatea.
P.S. Îmi aduc aminte de un spectacol foarte tare de la Deko Cafe vazut pe net, referitor la diateza reflexiva. Puteți să vedeți mai jos videoclipul și o să înțelegeți de ce, și ce legătură are cu textul.
Jurnalul cârcotașilor de pe bloguri - partea întâi
Mă trezesc în fiecare dimineață foarte odihnit. E normal, când te culci la 12 și faci ochi la 10, n-ar avea cum să fie altfel. La câteva minute după ce m-am dat jos din pat aud o voce ascuțită din bucătărie „Gigele hai că e gata masa!”. Mă așez la masă cu ai mei și urmează discuțiile obișnuite fiecărui început de ziuă. „Te-ai mai uitat în ziar la locuri de muncă?”, zice tata. Vădit deranjat de tupeul bătrânului îi arunc un răspuns ce îi închide gura. Cel puțin până a doua zi. „Da' ce eu stau pe șantier pe căldura asta? Lasă că oi găsi eu ceva bun de muncă până la urmă”. Termin de mâncat, îmi pun un pahar de vin alb, adus de tata de la țară și mă duc în camera mea.
Deschid calculatorul. Îmi aprind o țigară cumpărată la bucată de la buticul din cartier. Messengerul e prima aplicație pe care o deschid. Îmi umplu desktop-ul cu ferestre. Mă plictisesc. Deschid o pagină de Internet. Ajung pe un blog. Citesc trei sferturi de text dintr-un articol. Înțeleg mai puțin de un sfert. Deschid încă o pagină de Internet cu DEX-ul. Caut un cuvânt. Din explicație nu înțeleg nimic. Mă întorc pe blogul omului. Mă duc la secțiunea comentarii. Vărs într-un comentariu ce am mai bun în tărtăcuța mea. Mă strofoc să îmi aduc aminte de o înjurătură pe care am auzit-o la băieții de la bloc într-o seară. După lupte interne dure, neuronii mei reușesc să scoată la iveală cuvintele triviale pe care le căutam. La scriu, dau „Adaugă comentariu” și rânjesc de unul singur, satisfăcut că nu am pierdut timpul degeaba.
E 3 după-amiază de acum. Mă sună un băiețaș să ies în fața blocului. Cică a luat el un bidon de bere și să aduc eu semințele. Îi cer lui mama douăzeci de mii să cumpăr o pungă de semințe. După ce le termin de spart, se face seară. Mă întorc acasă. Mama intră în schimbul trei. Tata încă nu a venit de la muncă. Eu mă duc în camera mea. Îmi deschid calculatorul. Îmi umplu din nou desktop-ul de ferestre de Messenger. Mă plictisesc. Intru să văd ce s-a mai postat pe bloguri...
Deschid calculatorul. Îmi aprind o țigară cumpărată la bucată de la buticul din cartier. Messengerul e prima aplicație pe care o deschid. Îmi umplu desktop-ul cu ferestre. Mă plictisesc. Deschid o pagină de Internet. Ajung pe un blog. Citesc trei sferturi de text dintr-un articol. Înțeleg mai puțin de un sfert. Deschid încă o pagină de Internet cu DEX-ul. Caut un cuvânt. Din explicație nu înțeleg nimic. Mă întorc pe blogul omului. Mă duc la secțiunea comentarii. Vărs într-un comentariu ce am mai bun în tărtăcuța mea. Mă strofoc să îmi aduc aminte de o înjurătură pe care am auzit-o la băieții de la bloc într-o seară. După lupte interne dure, neuronii mei reușesc să scoată la iveală cuvintele triviale pe care le căutam. La scriu, dau „Adaugă comentariu” și rânjesc de unul singur, satisfăcut că nu am pierdut timpul degeaba.
E 3 după-amiază de acum. Mă sună un băiețaș să ies în fața blocului. Cică a luat el un bidon de bere și să aduc eu semințele. Îi cer lui mama douăzeci de mii să cumpăr o pungă de semințe. După ce le termin de spart, se face seară. Mă întorc acasă. Mama intră în schimbul trei. Tata încă nu a venit de la muncă. Eu mă duc în camera mea. Îmi deschid calculatorul. Îmi umplu din nou desktop-ul de ferestre de Messenger. Mă plictisesc. Intru să văd ce s-a mai postat pe bloguri...
Pârăște cocalarul de lângă tine. Povestea mașinii de poliție
Foto și text: Ionuț Benea
Munca-i muncă, somnu-i somn, berea-i bere
Când te toropește căldura, una din cele mai la îndemână metode de a te răcori este să te așezi la umbră. Și când te așezi pe iarba verde de pe lângă șantierul la care muncești, parcă-parcă ai trage și un pui de somn. Imaginea din stânga reflectă seriozitatea cu care sunt făcute lucrările de la Muzecul „Vasile Pârvan” și Teatrul „Victor Ion Popa”. E făcută acum două zile, în timpul programului de lucru al muncitorilor.
Muncește omul cât muncește dar trebuie să mai ia și o pauză de Timișoreana. Pentru că, la urma urmei, ce metodă mai bună de a coborî gradele din termometre știți decât golirea celor din sticle. Mai bei un gât, îi mai dai unul colegului de șantier, mai arunci un ochi să vezi dacă vine șeful de echipă și treaba merge brici. Lasă cu Uniunea asta Europeană are bani și dacă nu terminăm lucrarea la timp, o să avem de muncă și la anul.
Zbor deasupra unui cuib de curci (2010)
La Gară se ceartă doi. Au luat ajutorul social de la primărie și, ca în fiecare lună, prima țintă a fost birtul. Azi s-au luat de la o țigară. Și-a adus aminte unul dintre ei că partenerul de pahar avea să-i dea o mahoarcă de mai demult. Ceilalți din birt se hlizesc cu un ochi la ei și cu unul la paharul de rom. O zi normală. Vânzătoarea dă manelele de pe Taraf Tv mai tare ca să asurzească cearta și în zece minute apele se liniștesc. A venit un brunet de la o masă alăturată cu o țigară.
La Gura Leului o haită de indivizi stau în fața blocului. Unul dintre ei povestește ce peripeții a mai făcut el cât a stat în Italia. Cu cojile de semințe intre dinți și cu miezul spre stomac, ceilalți dau aprobator din cap la fiecare nouă povestioară a partenerului de discuție. Subit, unul dintre ascultători oprește fluviul de elucubrații al naratorului cu o întrebare ce stârnește râsul prietenilor: „ce e ăla cațo?”.
Piața e și astăzi plină ochi de lume. Hărmălaia se aude până la cei care cerșesc bani în față la Radio Vipp, în numele unor copii bolnavi. Nu se aude însă dacă stai lângă magaoaia cu manele, folosite drept sample pentru compact-discurile scoase la vânzare din zonă. Dacă te uiți în stânga vezi doi costeli cum ies dintr-o crâșmă sprijinidu-și umerii reciproc. În dreapta, un nene încarcă saci de ciment într-o căruță. I-a venit băiatul din Grecia și-i duce materie primă pentru a încărca un beci.
După ce a coborât din autobuz, în stație la Biserica Domnească, primul gând care îi trece prin minte lui Daniel este să facă semnul crucii. Într-o fracțiune de secundă îi apare altă oportunitate. Cea de a se holba după o fată îmbrăcată cu haine realizate din economie. Face asta, se oftică atunci când concitadinul de pe celălalt trotuar îl imită și merge mai departe.
Între spital și Grădină sunt parcate, oblic cu trotuarul, mai multe mașini scumpe. Pe lângă ele sunt așezați, ca piesele de țintar, mai mulți inși. Câte trei. Fiecare grup discută de-ale lor. În general nimicuri, articulate între ptiu-urile create de scuipatul semințelor și șuieratul după pradă. Alarma unei mașini din parcarea oblică pornește. A trecut un biciclist prea aproape de ea. Proprietarul se calmează cu un „morții mă-ti” la adresa biciclistului și lucrurile intră în normal. Se aud din nou cojile de semințe izbindu-se de beton.
Cobor din autobuz și intru în Grădina Publică. Primul gând care îmi vine în minte este că am ajuns în alt oraș. În stânga văd un părinte dojenindu-și cu dragoste copilul pentru ca a fost neascultător. Mai în față câțiva pensionari joacă șah. Toți cei de pe margine ar vrea să le șoptească jucătorilor ideea lor pentru următoarea mutare, dar le e frică de reacția șahiștilor. Uimit de normalitate, merg mai departe și ajung în mijlocul Grădinii. Urechile-mi primesc un semnal ciudat și mă uit în dreapta. Câțiva indivizi stau pe o bancă cu telefonul în mijlocul lor și ascultă Salam. Motivul cojilor de semințe este întâlnit și în cazul lor. Scot telefonul din buzunar, mă uit la ceas, îmi aduc aminte că la 8 i-am promis lui Aurel că ieșim la o bere și mă îndrept spre ieșire. Sunt tot în Bârlad.
La Gura Leului o haită de indivizi stau în fața blocului. Unul dintre ei povestește ce peripeții a mai făcut el cât a stat în Italia. Cu cojile de semințe intre dinți și cu miezul spre stomac, ceilalți dau aprobator din cap la fiecare nouă povestioară a partenerului de discuție. Subit, unul dintre ascultători oprește fluviul de elucubrații al naratorului cu o întrebare ce stârnește râsul prietenilor: „ce e ăla cațo?”.
Piața e și astăzi plină ochi de lume. Hărmălaia se aude până la cei care cerșesc bani în față la Radio Vipp, în numele unor copii bolnavi. Nu se aude însă dacă stai lângă magaoaia cu manele, folosite drept sample pentru compact-discurile scoase la vânzare din zonă. Dacă te uiți în stânga vezi doi costeli cum ies dintr-o crâșmă sprijinidu-și umerii reciproc. În dreapta, un nene încarcă saci de ciment într-o căruță. I-a venit băiatul din Grecia și-i duce materie primă pentru a încărca un beci.
După ce a coborât din autobuz, în stație la Biserica Domnească, primul gând care îi trece prin minte lui Daniel este să facă semnul crucii. Într-o fracțiune de secundă îi apare altă oportunitate. Cea de a se holba după o fată îmbrăcată cu haine realizate din economie. Face asta, se oftică atunci când concitadinul de pe celălalt trotuar îl imită și merge mai departe.
Între spital și Grădină sunt parcate, oblic cu trotuarul, mai multe mașini scumpe. Pe lângă ele sunt așezați, ca piesele de țintar, mai mulți inși. Câte trei. Fiecare grup discută de-ale lor. În general nimicuri, articulate între ptiu-urile create de scuipatul semințelor și șuieratul după pradă. Alarma unei mașini din parcarea oblică pornește. A trecut un biciclist prea aproape de ea. Proprietarul se calmează cu un „morții mă-ti” la adresa biciclistului și lucrurile intră în normal. Se aud din nou cojile de semințe izbindu-se de beton.
Cobor din autobuz și intru în Grădina Publică. Primul gând care îmi vine în minte este că am ajuns în alt oraș. În stânga văd un părinte dojenindu-și cu dragoste copilul pentru ca a fost neascultător. Mai în față câțiva pensionari joacă șah. Toți cei de pe margine ar vrea să le șoptească jucătorilor ideea lor pentru următoarea mutare, dar le e frică de reacția șahiștilor. Uimit de normalitate, merg mai departe și ajung în mijlocul Grădinii. Urechile-mi primesc un semnal ciudat și mă uit în dreapta. Câțiva indivizi stau pe o bancă cu telefonul în mijlocul lor și ascultă Salam. Motivul cojilor de semințe este întâlnit și în cazul lor. Scot telefonul din buzunar, mă uit la ceas, îmi aduc aminte că la 8 i-am promis lui Aurel că ieșim la o bere și mă îndrept spre ieșire. Sunt tot în Bârlad.
Doi hoţi de parfumuri din Bârlad, urmăriţi de radar la Sibiu. VEZI VIDEO
Urmărire ca în filme la Sibiu! Poliţiştii de la rutieră au gonit 30 de kilometri după doi hoţi de parfumuri, care, în încercarea de a scăpa, mergeau cu viteză mare şi făceau depăşiri riscante pe contrasens.
Cei doi tineri de doar 22 de ani din Bârlad au furat de la un vânzător ambulant din localitatea Sebeş mai multe parfumuri şi un telefon mobil. Au plecat în viteză spre Sibiu de teamă să nu fie opriţi de poliţie. Nu au avut însă prea mult noroc pentru că pe drum erau amplasate două radare, astfel poliţiştii au pornit imediat pe urmele lor.
"Urmărirea s-a desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 25-30 de kilometri, într-un final autoturismul a fost oprit la intrare în municipiul Sibiu", a declarat inspectorul Bogdan Maxim, şef Biroul Drumuri Naţionale.
Şoferul maşinii a rămas fără permis de conducere pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Cei doi tineri au ajuns în arestul de la Sibiu, iar cercetările sunt continuate de poliţiştii din Alba.
Tinerii nu sunt la prima ispravă. În martie, ei au mai fost prinşi când furau dintr-un hipermarket din Sibiu.
"Urmărirea s-a desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 25-30 de kilometri, într-un final autoturismul a fost oprit la intrare în municipiul Sibiu", a declarat inspectorul Bogdan Maxim, şef Biroul Drumuri Naţionale.
Şoferul maşinii a rămas fără permis de conducere pentru încălcarea legislaţiei rutiere. Cei doi tineri au ajuns în arestul de la Sibiu, iar cercetările sunt continuate de poliţiştii din Alba.
Tinerii nu sunt la prima ispravă. În martie, ei au mai fost prinşi când furau dintr-un hipermarket din Sibiu.
Deontologie de vanzare
Se spune că presa este a patra puterea în stat. Prin intermediul ei poți forma opinii sau manipula anumite segmente ale populației. Aceste două puncte din fișa postului unui ziarist au atras de-a lungul timpului multe căpușe care, profitând de „greutatea” conturilor personale, au început să cumpere ziariști. Alții, când au văzut că facturile întocmite de presari sunt din ce în ce mai mari au început să-și deshida trusturi de presă. Cel mai elecvent exemplu este de departe Antena 3. Și să nu uităm instrumentele media băsiste, B1 TV și Evenimentul Zilei.
Dar haideți să ne întoarcem în ograda noastră. În scurta mea experiență jurnalistică am avut ocazia să văd cum merg treburile și prin Bârlad. Ca reprezentant al unui ziar, televiziuni sau radio te dai bine pe lângă cine are banul. Și de asta apar expresii prin presă de genul „cu largul ajutor al domnului primar”, sau prin „binevoința edililor orașului”. Stârnesc râsul pentru public și pun o etichetă de pupincurist, greu de dezlipit, celui care le dau drumul în aer sau pe print. Deși, știm cu toții, cel mai puternic instrument media este tv-ul.
Alți jurnaliști de la noi se vând mai ușor decât o prostituată pe centură. Nu numai că sug banii de la un politician anume pentru a ataca un contracandidat, dar când vine contracandidatul și le zice să facă viceversa nu stau pe gânduri. Și astfel se face că, în unele articole, ba e Solomon pupat în dos și Pintilie făcut cu ou și cu oțet, ba învers. Genul asta de prostituție apare mai ales în campania electorală. Dar colegii de presă știu că asta nu e mare mâncare de pește!
Nu vreau să dau nume pentru că nu am niciun drept, la fel cum nici nu vreau să generalizez. În orice pădure mai este și verdeață. Aceste rânduri nu sunt adresate nimănui anume și toate exemplele de mai sus sunt generice, nu concrete. Cititorii, telespectatorii sau ascultătorii știu de ce!
De azi profesorii vasluieni opresc greva generala
 |
| Greva generală a dascălilor va lua sfârșit astăzi |
Tot de astăzi sindicaliștii au decis ca profesorii să declanșeze greva japoneză. Adică să protesteze, însă fără a perturba activitatea didactică.
Riscul blocării anului școlar nu a fost îndepărtat însă. Profesorii greviști vasluieni nu vor trece notele în catalog. Totodată, potrivit CJSÎ, pe 4 iunie dascălii vor picheta Prefectura Vaslui.
Chiriașul Solomon lasă apartamentul de la stat cu două camere pe unul cu trei camere
Potrivit unei hotărâri de Consiliu Local adoptate astăzi, în ședința ordinară a edililor orașului, deputatul Adrian Solomon se va muta în curând în casă nouă. Fostul viceprimar al orașului a solicitat printr-o cerere adresată primarului Constantin Constantinescu schimbarea actualei sale locuințe, respectiv cea de la scara C a blocului B3 de la ANL-urile din zona Cărămidărie, la scara A a aceluiași imobil.
„Necesitatea și oportunitatea inițierii acestui proiect de hotărâre a fost determinată de solicitarea chiriașului Solomon Adrian prin cererea nr. 8155/20.05.2010 și de faptul că acest apartament este neocupat, întrucât fostul chiriaș a renunțat la contractul de închiriere”, se precizeaza în expunerea de motive a proiectului de hotărâre ce vizează mutarea lui Solomon.
Fosta locuința ANL a lui Solomon, un apartament cu două camere, a fost obținută în 2003. Deputatul se va muta impreuna cu soția și copilul într-un apartament ce are trei camere.
Monopol politic: N-au motive să le (P)e (S)e (D)e adversari!
Clasa politică bârlâdeană este împărțită în două. Baricada care are secera în mână (fară referiri comuniste) reprezentantă de PSD. Și restul. Din rest fac parte toate celelalte formațiuni care mai există pe plan local.
În contextul economic actual e de neînteles cum reprezentanții celorlalte partide din Bârlad preferă să rămână într-un con de umbră, când ar putea foarte ușor să speculeze nemulțumirile tot mai dese ce apar prin târg la adresa actualei administrații.
Nu știu dacă actualul primar, Constantin Constantinescu, va mai candida la încă un mandat. Dacă o va face însă cu siguranță nu va avea adversar. Și nu pentru că ar fi candidatul ideal ci pentru că șefii de celelalte formațiuni sunt niște pești mici pentru el.
Să-i luăm pe rând. PDL. Principalul reprezentant: Vasile Pintilie, senator. Chiar dacă face parte din partidul aflat la guvernare și ar putea foarte ușor să apese pe PeDaLa de accelerație a ascensiunii formațiunii pe plan local preferă să își vadă de treaba sa. Ba mai mult, indiferența la atacurile repetate ale deputatului Adrian Solomon ne duce cu gândul la masochiști.
PNL. Președintele organizației: Dumitru Bouroș. Avocat cu reputație în urbe și consilier local. Îl mai gâdilă pe primar și pe ai lui cu câteva intervenții pe la ședințele de Consiliu Local și cam atât. Nu știu dacă mai mult de 10% din bârlădeni știu că el conduce pe plan local partidul Brătienilor. Apare destul de rar la televizor, nu știu dacă de când a fost ales în fruntea partidului a apărut vreodată în ziare. Nu a organizat nicio conferință de presă de cînd a fost ales în funcție.
Despre UDMR nu cred că se mai impune să discutăm.
Politica la noi înseamnă a arunca cu căcat în adversari. Această metodă îți poate atrage simpatizanți sau opozanți însă cu siguranță e o metodă mult mai bună de a te face cunoscut decît cea de a sta în letargie. Să vadă lumea că te implici. Să vadă lumea că nu rămîi indiferent când ești făcut cu ou și cu oțet. Dar mai ales, să vadă lumea că exiști și ai și tu un cuvânt de spus.
Galanteria de a nu răspunde săgeților verbale trimise de adversari și comoditatea de a spune pas când ai putea să te faci cunoscut nu mi se par metode bune în politica de pe plan local
În contextul economic actual e de neînteles cum reprezentanții celorlalte partide din Bârlad preferă să rămână într-un con de umbră, când ar putea foarte ușor să speculeze nemulțumirile tot mai dese ce apar prin târg la adresa actualei administrații.
Nu știu dacă actualul primar, Constantin Constantinescu, va mai candida la încă un mandat. Dacă o va face însă cu siguranță nu va avea adversar. Și nu pentru că ar fi candidatul ideal ci pentru că șefii de celelalte formațiuni sunt niște pești mici pentru el.
Să-i luăm pe rând. PDL. Principalul reprezentant: Vasile Pintilie, senator. Chiar dacă face parte din partidul aflat la guvernare și ar putea foarte ușor să apese pe PeDaLa de accelerație a ascensiunii formațiunii pe plan local preferă să își vadă de treaba sa. Ba mai mult, indiferența la atacurile repetate ale deputatului Adrian Solomon ne duce cu gândul la masochiști.
PNL. Președintele organizației: Dumitru Bouroș. Avocat cu reputație în urbe și consilier local. Îl mai gâdilă pe primar și pe ai lui cu câteva intervenții pe la ședințele de Consiliu Local și cam atât. Nu știu dacă mai mult de 10% din bârlădeni știu că el conduce pe plan local partidul Brătienilor. Apare destul de rar la televizor, nu știu dacă de când a fost ales în fruntea partidului a apărut vreodată în ziare. Nu a organizat nicio conferință de presă de cînd a fost ales în funcție.
Despre UDMR nu cred că se mai impune să discutăm.
Politica la noi înseamnă a arunca cu căcat în adversari. Această metodă îți poate atrage simpatizanți sau opozanți însă cu siguranță e o metodă mult mai bună de a te face cunoscut decît cea de a sta în letargie. Să vadă lumea că te implici. Să vadă lumea că nu rămîi indiferent când ești făcut cu ou și cu oțet. Dar mai ales, să vadă lumea că exiști și ai și tu un cuvânt de spus.
Galanteria de a nu răspunde săgeților verbale trimise de adversari și comoditatea de a spune pas când ai putea să te faci cunoscut nu mi se par metode bune în politica de pe plan local
Tinerețe furată
Unii când ajung la 18 ani iși urcă fundul într-o mașină scumpă cumpărată de mama și de tata și ies în oraș. Cei mai mulți dintre tineri, când termină liceul sau facultatea încep să-și pună întrebări. Ce o să fac în continuare? O să reușesc să mă desprind de ajutorul părinților și să mă întrețin singur? O să-mi găsesc un loc de muncă? Merită să stau în țară? etc.
Noi, tinerii din zilele noastre, ne izbim de un zid al frustrarii. Genul ăla de frustrare pe care îl ai când poți și vrei să faci un lucru, dar nu ești lăsat. Genul ăla de frustrare pe care o ai când termini facultatea și nu-ți găsești un loc de muncă. Și exemplele pot continua.
Se tot bate monedă pe faptul că generația care vine este caracterizată prin libertinism dus la extrem, ignoranță și alte epitete de genul acesta ce te fac să pleci capul când îți sunt adresate. Sunt tinerii de astăzi ai României vinovați pentru modul în care trăim oare?
Noi suntem de vină pentru rata mare a șomajului și pentru măsurile pro-foame ce vor fi instaurate în curând? Cu siguranța nu! Suntem doar niște victime colaterale a unor măsuri care s-au luat, sau care nu s-au luat în trecut de niște oameni care nu și-au urmărit decât interesul propriu. Și care acum le cumpără Q7 odraslelor.
Suntem puși în situația de a ne ține cu mâinile de ștreangul pus la gât după ce călăul ne-a izbit taburetul de sub picioare.
Poate e prea mult să să cerem respect. Deși poate le-am merita! Poate e prea mult să cerem locuri de muncă. Deși poate am fi capabili! Poate e prea mult să cerem să ni se audă și vocea noastră. Deși poate am avea ce spune. Suntem o generație care ne-am obișnuit cu puțin și nu vrem decât să trăim decent. Nu vrem să ni se fure tinerețea!
Noi, tinerii din zilele noastre, ne izbim de un zid al frustrarii. Genul ăla de frustrare pe care îl ai când poți și vrei să faci un lucru, dar nu ești lăsat. Genul ăla de frustrare pe care o ai când termini facultatea și nu-ți găsești un loc de muncă. Și exemplele pot continua.
Se tot bate monedă pe faptul că generația care vine este caracterizată prin libertinism dus la extrem, ignoranță și alte epitete de genul acesta ce te fac să pleci capul când îți sunt adresate. Sunt tinerii de astăzi ai României vinovați pentru modul în care trăim oare?
Noi suntem de vină pentru rata mare a șomajului și pentru măsurile pro-foame ce vor fi instaurate în curând? Cu siguranța nu! Suntem doar niște victime colaterale a unor măsuri care s-au luat, sau care nu s-au luat în trecut de niște oameni care nu și-au urmărit decât interesul propriu. Și care acum le cumpără Q7 odraslelor.
Suntem puși în situația de a ne ține cu mâinile de ștreangul pus la gât după ce călăul ne-a izbit taburetul de sub picioare.
Poate e prea mult să să cerem respect. Deși poate le-am merita! Poate e prea mult să cerem locuri de muncă. Deși poate am fi capabili! Poate e prea mult să cerem să ni se audă și vocea noastră. Deși poate am avea ce spune. Suntem o generație care ne-am obișnuit cu puțin și nu vrem decât să trăim decent. Nu vrem să ni se fure tinerețea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)