Ok, să spunem că urăști buticurile de cartier și îți faci cumpărăturile de obicei de la supermarket. Da' te pălește într-o noapte, pe la 11, o poftă de floricele de ți se lasă cu umflături. Ce faci? Îți tragi ceva pe tine și te duci jos la buticul cu program prelungit, unde nu ai să găsești închis niciodată. Urăști să faci asta, dar de asemenea urăști să nu-ți satisfaci pofta. Cobori din bloc și, cât ai zice pește, ajungi la magaziorul de la colțul blocului. Întri. Stai un pic la coadă. Nimic deosebit în asta, înțelegi, e 11 noaptea, e singurul chioșc deschis, e normal să fie coadă. Ajungi într-un final la tejghea, pregătit să îți iei floricelele dezumflătoare de părți anatomice. Ajungi acolo, vezi în fața ta un raft plin de produse. Nedumerit, te uiți în stânga și-n dreapta după vânzătoare. În stânga vezi una dintre ele. E cu un caiet în față, verifică produsele care tocmai i-au intrat în gestiune. Deodată auzi un zgomot interceptat, cică, de băieții care înregistrează telefoanele (m-a spart treaba asta, cu ascultatul telefoanelor, dar discuția asta o lăsăm pe altă dată). Subit, o siluetă, conturată la început de umbra ce acoperă pungile de semințe din fața ta, se întrezărește. După o fracțiune de secundă apare și un chip acru de sub tejghea, delimitat în partea dreaptă de o mână ce ține un telefon mobil. Te dumirești și ce era cu sunetul de care ziceam mai devreme. „Ce-ți dau”, îți zice o voce plictisită. Întorci un pic capul spre stradă, însă nu ai timp să vezi cine se ceartă afară, căci stimabila vânzătoare îți atrage atenția. „Hai mă, așa a zis? Nu se poate, dar eu când m-am întâlnit atunci la petrecere cu el nu părea un bădăran, mi-a dat impresia de băiat bun”. Îți dai seama că nu ești interlocutorul și întorci din nou capul spre scandalul din stradă. Un „ce spuneai că vrei?” te face să acorzi din nou atenție stimabilei din direcția liniar-înainte cu tine. Păi, v-am zis, o pungă de floricele. „De care? Nu vorbeam cu tine fată, am aici un client care nu știe ce vrea”. Auzi, te miri, taci. „O fi și ea obosită”, îți zici în gând. Deja au trecut trei minute de când stai în fața tejghelei, pentru o pungă de floricele. Când răbdarea ta pare să dea cu minus, te liniștești. O vezi pe tanti îndreptându-se spre raftul unde îs pungile cu floricele. Se oprește. „Hai fată, nu se poate...”. Îți vine în minte o scenă din desenele animate cu un animăluș căruia îi ies flăcări pe urechi. Dacă ai fi protagonistul unei benzi desenate, ai arăta aidoma. „De care semințe spuneai că vrei?”, zice ea. „Doamnă, eu vreau floricele, v-am spus de două ori”, zici tu. „Da' nu ridica tonul la mine!”, zice ea, dublând valoarea decibelilor scoși din tine la replica anterioară. În mintea ta apar atunci ganduri contradictorii. „Să mă cobor la nivelul ei sau să o las să își facă damblaua că nu am cu cine vorbi”, îți zici în gând. După câteva clipe de cumpănă, decizi să alegi varianta a doua. „V-am vorbit frumos, eu doar voiam o pungă de floricele”. Chipul acru al vânzătoarei apare din nou în peisaj. Îți dă impresia că îți face un favor doar pentru simplu fapt că mingea e în terenul ei. Ea e cea care îți poate da o pungă de floricele sau orice altceva vrei tu. Floricele sunt un exemplu generic. Cel de mai sus e unul concret. Și cu siguranță nu e singurul. Nimeni nu are pretenția să fie tratat cu pronumele de politețe, dar un pic de respect nu ar strica. Ca să nu mai zic de principiul „clientul nostru stăpânul nostru”. Asta e o utopie prin magazinele din Bârlad. Toate împărțitoarele de rest se comportă de parcă ți-ar face un favor când îți vând o pâine. „Duduie, știi ceva, bagă-ți floricelele în cur!”. Te uiți în jur, un taxi a pleacă din Gară spre Munteni. Regreți că nu ai putut să te abții și te duci acasă cu testiculele umflate...
Se afișează postările cu eticheta gara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gara. Afișați toate postările
Zbor deasupra unui cuib de curci (2010)
La Gară se ceartă doi. Au luat ajutorul social de la primărie și, ca în fiecare lună, prima țintă a fost birtul. Azi s-au luat de la o țigară. Și-a adus aminte unul dintre ei că partenerul de pahar avea să-i dea o mahoarcă de mai demult. Ceilalți din birt se hlizesc cu un ochi la ei și cu unul la paharul de rom. O zi normală. Vânzătoarea dă manelele de pe Taraf Tv mai tare ca să asurzească cearta și în zece minute apele se liniștesc. A venit un brunet de la o masă alăturată cu o țigară.
La Gura Leului o haită de indivizi stau în fața blocului. Unul dintre ei povestește ce peripeții a mai făcut el cât a stat în Italia. Cu cojile de semințe intre dinți și cu miezul spre stomac, ceilalți dau aprobator din cap la fiecare nouă povestioară a partenerului de discuție. Subit, unul dintre ascultători oprește fluviul de elucubrații al naratorului cu o întrebare ce stârnește râsul prietenilor: „ce e ăla cațo?”.
Piața e și astăzi plină ochi de lume. Hărmălaia se aude până la cei care cerșesc bani în față la Radio Vipp, în numele unor copii bolnavi. Nu se aude însă dacă stai lângă magaoaia cu manele, folosite drept sample pentru compact-discurile scoase la vânzare din zonă. Dacă te uiți în stânga vezi doi costeli cum ies dintr-o crâșmă sprijinidu-și umerii reciproc. În dreapta, un nene încarcă saci de ciment într-o căruță. I-a venit băiatul din Grecia și-i duce materie primă pentru a încărca un beci.
După ce a coborât din autobuz, în stație la Biserica Domnească, primul gând care îi trece prin minte lui Daniel este să facă semnul crucii. Într-o fracțiune de secundă îi apare altă oportunitate. Cea de a se holba după o fată îmbrăcată cu haine realizate din economie. Face asta, se oftică atunci când concitadinul de pe celălalt trotuar îl imită și merge mai departe.
Între spital și Grădină sunt parcate, oblic cu trotuarul, mai multe mașini scumpe. Pe lângă ele sunt așezați, ca piesele de țintar, mai mulți inși. Câte trei. Fiecare grup discută de-ale lor. În general nimicuri, articulate între ptiu-urile create de scuipatul semințelor și șuieratul după pradă. Alarma unei mașini din parcarea oblică pornește. A trecut un biciclist prea aproape de ea. Proprietarul se calmează cu un „morții mă-ti” la adresa biciclistului și lucrurile intră în normal. Se aud din nou cojile de semințe izbindu-se de beton.
Cobor din autobuz și intru în Grădina Publică. Primul gând care îmi vine în minte este că am ajuns în alt oraș. În stânga văd un părinte dojenindu-și cu dragoste copilul pentru ca a fost neascultător. Mai în față câțiva pensionari joacă șah. Toți cei de pe margine ar vrea să le șoptească jucătorilor ideea lor pentru următoarea mutare, dar le e frică de reacția șahiștilor. Uimit de normalitate, merg mai departe și ajung în mijlocul Grădinii. Urechile-mi primesc un semnal ciudat și mă uit în dreapta. Câțiva indivizi stau pe o bancă cu telefonul în mijlocul lor și ascultă Salam. Motivul cojilor de semințe este întâlnit și în cazul lor. Scot telefonul din buzunar, mă uit la ceas, îmi aduc aminte că la 8 i-am promis lui Aurel că ieșim la o bere și mă îndrept spre ieșire. Sunt tot în Bârlad.
La Gura Leului o haită de indivizi stau în fața blocului. Unul dintre ei povestește ce peripeții a mai făcut el cât a stat în Italia. Cu cojile de semințe intre dinți și cu miezul spre stomac, ceilalți dau aprobator din cap la fiecare nouă povestioară a partenerului de discuție. Subit, unul dintre ascultători oprește fluviul de elucubrații al naratorului cu o întrebare ce stârnește râsul prietenilor: „ce e ăla cațo?”.
Piața e și astăzi plină ochi de lume. Hărmălaia se aude până la cei care cerșesc bani în față la Radio Vipp, în numele unor copii bolnavi. Nu se aude însă dacă stai lângă magaoaia cu manele, folosite drept sample pentru compact-discurile scoase la vânzare din zonă. Dacă te uiți în stânga vezi doi costeli cum ies dintr-o crâșmă sprijinidu-și umerii reciproc. În dreapta, un nene încarcă saci de ciment într-o căruță. I-a venit băiatul din Grecia și-i duce materie primă pentru a încărca un beci.
După ce a coborât din autobuz, în stație la Biserica Domnească, primul gând care îi trece prin minte lui Daniel este să facă semnul crucii. Într-o fracțiune de secundă îi apare altă oportunitate. Cea de a se holba după o fată îmbrăcată cu haine realizate din economie. Face asta, se oftică atunci când concitadinul de pe celălalt trotuar îl imită și merge mai departe.
Între spital și Grădină sunt parcate, oblic cu trotuarul, mai multe mașini scumpe. Pe lângă ele sunt așezați, ca piesele de țintar, mai mulți inși. Câte trei. Fiecare grup discută de-ale lor. În general nimicuri, articulate între ptiu-urile create de scuipatul semințelor și șuieratul după pradă. Alarma unei mașini din parcarea oblică pornește. A trecut un biciclist prea aproape de ea. Proprietarul se calmează cu un „morții mă-ti” la adresa biciclistului și lucrurile intră în normal. Se aud din nou cojile de semințe izbindu-se de beton.
Cobor din autobuz și intru în Grădina Publică. Primul gând care îmi vine în minte este că am ajuns în alt oraș. În stânga văd un părinte dojenindu-și cu dragoste copilul pentru ca a fost neascultător. Mai în față câțiva pensionari joacă șah. Toți cei de pe margine ar vrea să le șoptească jucătorilor ideea lor pentru următoarea mutare, dar le e frică de reacția șahiștilor. Uimit de normalitate, merg mai departe și ajung în mijlocul Grădinii. Urechile-mi primesc un semnal ciudat și mă uit în dreapta. Câțiva indivizi stau pe o bancă cu telefonul în mijlocul lor și ascultă Salam. Motivul cojilor de semințe este întâlnit și în cazul lor. Scot telefonul din buzunar, mă uit la ceas, îmi aduc aminte că la 8 i-am promis lui Aurel că ieșim la o bere și mă îndrept spre ieșire. Sunt tot în Bârlad.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)