Familia Sandu din comuna Bogești are trei copii. Tatăl. Vasile, își lasă transpirațiile de vreo patru ani pe moloazele șantierelor din București. Are 48 de ani și patronul deja l-a pus în gardă că e cam bătrân, că sunt mulți vlăjgani care vor să muncească, afacerile nu prea îi merg și va fi forțat să mai dea din oameni afară.
Vasile obișnuia să vină acasă în fiecare sâmbăta. Săptămâna aceasta a coborât din autobuzul de Bogești într-o joi. Mutra sa, mult mai acră decât de obicei, nu prea a fost pe placul soției, care nu și-a dat seama de ce bărbatul său a venit acasă fără s-o anunțe. Vasile i-a explicat că nu a mai avut credit pe telefon, după care a împărțit câte o pungă de pufuleți celor trei puștani pentru care și-a da și sufletul. Ia pupat pe toți pe frunte, le-a zis că trebuie să vorbească cu mama lor și s-a afundat într-o chilie cu nevastă-sa.
Vestea că de luna viitoare nu vor mai avea niciun venit, că s-ar putea nici să nu mai aibă ce să pună pe masă a lăsat-o fără grai pe soția lui Vasile. I-au dat lacrimile. Și-a adus aminte că ăla micu' trebuie să intre la toamnă în clasa I-a. Că ăla mare a intrat la un liceu din Bârlad. Că bazându-se pe salariu soțului ei, așa mic cum era, i-au căutat băiatului o gazdă la oraș.
A doua zi, soția lui Vasile suna la Bârlad și anunță chiriașul că fiul ei nu va mai sta la el de la toamnă. Se duce la învățătoare din sat și îi explică că ălă micu' mai poate sta un an acasă, că nu are rost să-l dea așa de mic la școală.
După trei zile de stat acasă, Vasile este strigat la poartă de un consătean. Îl roagă să vină să-l ajute la cules la vie. Îi spune că îi va da 30 de lei pe zi, da' să fie la șase la el la poartă. Îi zice consăteanului că o să fie a doua zi la el și se întoarce în casă. Acolo copii se uită la televizor. E Adrian Videanu, ministrul economiei. „În mediul rural, se poate trăi cu 1.500 de lei pe lună”, zice Videanu. „Păi de unde să găsesc eu câte un nene care să mă ia de 30 de ori pe lună cu ziua, măi Videanu?”, se întreabă Vasile.
MS încetinește viteza după ce a intrat în șanț
Tragedia de la maternitatea din Giulești a șocat pe toată lumea. Zeci de mutre acre și triste pentr-o oră au apărut pe sticla televizoarelor, buletinele de știri încă se mai deschid cu noutăți despre subiect. Și pentru că toată lumea a sărit în capul Ministerului Sănătății, însetată după demisii și sancțiuni, cei din minister au decis să facă ceva. Au trimis vorbă în toate județele țării, pe la direcțiile de sănătate, să se ia cu pompierii de braț și să vadă dacă ăștia de prin spitale au tot ce le trebuie în cazul în care se abate focul asupra lor. Admirabil, ce-i drept, să vezi un minister care încearcă să facă ceva pentru populația pe care o deservește! În cazul MS-ului cam tot ce seamană a om de pe la noi.
Tipic românesc! Tragem un cap de tocul ușii de ni se împrăștie ADN-ul prin toată camera și de abia după aia ne dăm seama că trebuia să formăm un unghi de 45 de grade cu genunchii. Așa s-a întâmplat și cu micuții nevinovați, trecuți pe lumea cealaltă, sau, probabil, distruși pe viață de sistemul ăsta tâmpit de sănătate. Dacă cei de la minister ar fi știut că orice încăpere în care există curent electric este pasibilă unui incendiu, ar fi montat niște senzori de fum. Nici n-ar trebuit să-i povățuiască șefii ministerului de resort, managerii spitalelor, dacă ar fi, într-adevăr, cu capul pe umeri, ar trebui să-și dea seama singuri că un astfel de sistem e stringent. Mai ales în România unde scârba și disprețul cu care își fac meseria cei mai mulți dintre prestatorii de servicii din sistemul medical nu are limită. Nici măcar pe cea a bunului simț.
Domnule Constantinescu, vrem să vedem toată corespondența!
Primarul Bârladului, Constantin Constantinescu, a dat publicității, în urmă cu câteva zile, o scrisoare primită de la un cetățean (cel puțin așa susține el). Plin de gratitudine, semnatarul îi scrie domnului primar cu recunoștință pentru ideea de a da centrului orașului un aspect futurist.
Toată lumea știe de intențiile edililor de a transforma cinematograful într-un centru multimedia, baia comunală într-un centru de sănătate și loisir (se pare că înfrățirea cu orașul franțuzesc Vergeze le-a îmbogățit cunoștințele de limbă franceză). Proiect foarte ambițios, trebuie să recunosc. Ce bârlădean nu și-ar dori să-și ducă nevasta și copilul să vadă un film 3D? Sau să petreacă măcar o oră sub mâinile uleioase a unor maseuze? Mai ales cei din cartierele mărginașe, care cu siguranță ar vrea să vină cu metroul în centru. Eu mi-aș dori să mă plimb cu mașina pe o șosea suspendată deasupra orașului. Se poate dom' primar? Ce mai contează un împrumut în plus pe lângă cel de trei milioane pe care vreți să-l contractați.
Și. ca să mă întorc la scrisoare, dacă tot vă lăudați prin presă cu astfel de recunoștințe din partea bârlădenilor pe care îi păstoriți, de ce nu le faceți publice și pe cele în care lumea se scobește de eufemisme până-n străfundul cortexului pentru a nu se compara la limbaj cu cei de la colțul blocurilor?Și nu-mi spuneți că nu aveți astfel de scrisori prin sertarele biroului dumneavoastră, că nu vă cred. Scrisori din astea pe care trebuie să puneți mâna pentru a vă șterge la fund. Sau aveți colecție doar cu cele care fac asta singure?
Toată lumea știe de intențiile edililor de a transforma cinematograful într-un centru multimedia, baia comunală într-un centru de sănătate și loisir (se pare că înfrățirea cu orașul franțuzesc Vergeze le-a îmbogățit cunoștințele de limbă franceză). Proiect foarte ambițios, trebuie să recunosc. Ce bârlădean nu și-ar dori să-și ducă nevasta și copilul să vadă un film 3D? Sau să petreacă măcar o oră sub mâinile uleioase a unor maseuze? Mai ales cei din cartierele mărginașe, care cu siguranță ar vrea să vină cu metroul în centru. Eu mi-aș dori să mă plimb cu mașina pe o șosea suspendată deasupra orașului. Se poate dom' primar? Ce mai contează un împrumut în plus pe lângă cel de trei milioane pe care vreți să-l contractați.
Și. ca să mă întorc la scrisoare, dacă tot vă lăudați prin presă cu astfel de recunoștințe din partea bârlădenilor pe care îi păstoriți, de ce nu le faceți publice și pe cele în care lumea se scobește de eufemisme până-n străfundul cortexului pentru a nu se compara la limbaj cu cei de la colțul blocurilor?Și nu-mi spuneți că nu aveți astfel de scrisori prin sertarele biroului dumneavoastră, că nu vă cred. Scrisori din astea pe care trebuie să puneți mâna pentru a vă șterge la fund. Sau aveți colecție doar cu cele care fac asta singure?
Ilegaliștii de la RDS: Îi doare-n USB de Protecția Consumatorului
Taxa de mentenanță, impusă abuziv de cei de la RDS, conform Protecției Consumatorilor, se găsește pe facturile bârlădenilor și luna aceasta.
La mijlocul lunii trecute, Autoritatea Națională a Protecției Consumatorilor dădea un comunicat de presă prin care informa consumatorii că taxa mentenanță impusă de compania RDS este abuzivă și nu are nicio acoperire legală.
„ANPC consideră că această taxă a fost percepută fără notificarea prealabilă a consumatorilor, încălcându-se prevederile legale stabilite prin articolul 10 literele «f» și «h», din OG/1992 privind protecția consumatorilor”, se spunea în acel comunicat.
Potrivit aceluiași document, singura posibilitatea prin care compania ar putea trage cei 5 lei doriți din buzunarele consumatorilor ar fi dacă i-ar înștiința pe aceștia de impunerea acestei taxe. Evident, și abonații ar trebui să fie de acord. Lucru care, cel puțin în Bârlad, nu s-a întâmplat. Asta nu a împiedicat „umflarea” facturilor cu 5 lei și luna aceasta.
Contactat telefonic, șeful OPC Vaslui, Dan Cain, a confirmat că taxa de mentenață inventată de RDS este abuzivă. „Ei sunt obligați să notifice consumatorul înainte de a impune o astfel de taxă. Noi nu putem face un control în acest sens însă, deoarece nu avem nicio reclamație. Dacă vom primi sesizări vom merge în control la cei de la RDS”, a spus Cain.
Pentru a face o sesizare la OPC Vaslui, trebuie să trimiteți o copie după contractul semnat cu cei de la RDS, una a facturii de luna trecută și una a facturii curente. Confidențialitatea reclamanților este păstrată.
Protecția Consumatorilor le dă peste mufă celor de la RDS-RCS
E clar că o taxă pentru repararea și întreținerea rețelei celor de la RDS nu ar trebui, nicicând, plătită din buzunarele noastre. E ca și cum comercianții de pâine ne-ar cere bani pentru benzina consumată pe transportul produselor de panificație. Sau ca și cum presari ne-ar cere parale pe țigările și cafeaua consumată de ziariști în timp ce și-au scris textele.
Dacă tot s-au pus pe tras bani de la populație, pe reprezentanții companiei ar fi trebuit să îi ducă și un pic capul. Pentru că nu, nu i-a dus capul când le-a trasnit prin bagdadie ideea cu mentenanța asta. Puteau să încorporeze surplusul de cash, pe care vor să-l ia moca de pe spinarea noastră, direct în factură. Într-o vreme în care toate se scumpesc, nimeni nu ar fi avut nimic de comentat. Mai ales că firma româno-maghiară deține monopulul privind furnizarea de internet și televiziune în foarte multe dintre orașele acestei minunate țări. Cum e și în Bârlad de altfel. Nu am fi avut ce face! Nici noi și nici ANPC.
Bine, acum nu mare ne-ar fi mirarea ca viitoarele facturi să ne ajungă în poște cu sume de plată mai mari decât până acum. Că, na, chiar dacă nu a ieșit pasiența de data asta, RDS cu siguranță nu se va da bătută și va inventa alte modalitați de a se îmbogăți pe spinările noastre.
TVA-ul și efectul de turmă
Când vine vorba de mărirea prețurilor, comercianții noștri sunt foarte promți. Nu contează că asta ar putea duce la condamnarea a sute de români la foame (alții decât cei care au ajuns deja în această fază). Când mai au și un prilej favorabil procentele parcă se adaugă singure pe rafturi. Mărirea TVA-ului, spun comercianții, i-a obligat să majoreze prețurile la produse. Roșiile, cartofii, pâinea, toate s-au scumpit imediat după ce guvernanții au aruncat cu cele cinci procente în Monitorul Oficial.
Nimeni nu s-a gandit că foarte mulți dintre agenții economici au stocuri de anul trecut pe vremea asta. Logica spune că prețul produsului finit, cel care ajunge pe raft, se compune din prețul materiilor prime, folosite pentru realizarea sa, al producției și, evident, al distribuirii. Să luăm țigările. Nu e cel mai bun exemplu, mai ales în vremuri de restriște, însă mi se pare concludent, având în vedere numărul mare de fumători din țara noastră.
Câte din pachetele pe care le vedeți pe rafturi credeți că au fost produse după 1 iulie? Câte din ele au fost măcar distribuite după această dată? Foarte puține, spre deloc! Cu toate astea, comercianții nu au stat de două ori pe gânduri să le mărească prețul cu nouă procente. Aceste procente sunt ca un cadou pentru comercianți, pentru că ei practic nu au cheltuit nimic pentru a le obține. Le-au primit din partea Guvernului Boc, care nu a fost în stare să stabilească niște regule bine puse la punct privind scumpirea treptată a produselor. Sau măcar mărirea treptată a TVA-ului.
Să trecem la produse fără de care nu putem trăi. Toți mâncăm. Cei mai mulți dintre noi cumpărăm pâine zilnic. Pe toate rafturile, după 1 iulie, prețul a crescut cam cu zece procente (mai puțin la magazinul din cartierul meu unde era 80 de bani, la raft, dar costa 90 de bani, în realitate). Nu trebuie să fii expert în economie pentru a-ți da seama care sunt consturile produsului finit numit pâine. Materia primă: - grâu: Folosit de la recolta de anul trecut când nimeni nu pomenea nimic de mărirea TVA-ului; sare - cumpărată de la comercianți, care, logic, nu ar avea niciun motiv să-i crească prețul având în vedere că o scot din pământ. Costuri de producție: salarii - au rămas aceleași, îmi vine greu să cred că au luat brutarii, după 1 iulie, leafă mai mare. Utilități: prețul mărit al acestora va fi plătit de luna viitoare. Deci de unde a apărut scumpirea la produsul finit numit pâine? A crescut prețul drojdiei cu câteva procente și ca reacție imediată comercianții brutari l-au mărit pe al lor cu zece? Păi, nu prea iese la calcul. A, ar mai fi transportul, dar nici așa nu ies socotelile.
Scumpirea produselor de luna aceasta îmi aduce aminte de lanțurile trofice, despre care am învățat la biologie. Vă mai aduceți aminte? Fiecare element are importanța sa pentru ecositemul de care aparține. Așa și cu prețurile. Au și ele legătura lor. Auzim că toată lumea scumpește, scumpim și noi. Păi, nu ar fi păcat, să punem cu toții umărul la relansarea economiei, ce naiba! Lasă proștii care vor muri de foame, nu mai e loc de generozități în astfel de vremuri!
Elev, adjectiv
Șase din zece elevi vasluieni nu au reușit să treacă examenul de maturitate. Promovabilitate dezastruoasă au titrat ziarele. Promovabilitate previzibilă, spun eu. De ce?
Pentru că un examen de bacalaureat nu se ia cu Inna în urechi. Pentru că pătrățelele „construite” pe coperta caietului de matematică nu reprezintă un exercițiu la această materie. Pentru că două seri pe week-end petrecute în club nu au, nicidecum, darul de a te relaxa și de-a-ți deschide apetitul pentru învățat. Pentru că profesorii au ținut mai mult să se treacă pe listele greviștilor decât să-i învețe carte. Pentru că atunci când au vrut să o facă, liceenii aveau alte preocupări mult mai interesante. Pentru că mentalitatea „ma duc doar la obiectele de bac, la restul chiulesc” este predecesoarea gândirii „bag piciorul în ele ore, hai la o țigară”. Pentru că, nu poți învăța nici măcar numele scriitorilor români cu două săptămâni înainte de bac, darămite ceva din operele lor. Pentru că timpul petrecut pe messenger a fost de zece ori mai mare decât cel cu cartea în mână. Pentru că nu au avut de unde copia. Pentru că, dacă au avut, n-au știut ce copiază. Pentru că, la începutul semestrului doi, au primit un telefon din străinătate în care au auzit „tată, după ce termini liceul vii la mine, ți-am găsit ceva de muncă”. Pentru că nu i-a interesat...Pentru că au fost victimele unui sistem de învățământ bolnav, care va face ca în următorii ani promovabilitatea din 2010 să pară foarte mare.
P.S. Adevărul de Seara a publicat astăzi un interviu cu singura elevă din județ care a luat media 10 la examenul de bacalaureat. (Îl puteți citi AICI) Unul dintre cititori a lăsat următorul comentariu „Tocilara! Cica subiecte de nivel mediu! du-te, fa, la Harvard si lasa-ne !” Uite de aia!
Cum a ajuns popcornul în fundul unei vânzătoare
Ok, să spunem că urăști buticurile de cartier și îți faci cumpărăturile de obicei de la supermarket. Da' te pălește într-o noapte, pe la 11, o poftă de floricele de ți se lasă cu umflături. Ce faci? Îți tragi ceva pe tine și te duci jos la buticul cu program prelungit, unde nu ai să găsești închis niciodată. Urăști să faci asta, dar de asemenea urăști să nu-ți satisfaci pofta. Cobori din bloc și, cât ai zice pește, ajungi la magaziorul de la colțul blocului. Întri. Stai un pic la coadă. Nimic deosebit în asta, înțelegi, e 11 noaptea, e singurul chioșc deschis, e normal să fie coadă. Ajungi într-un final la tejghea, pregătit să îți iei floricelele dezumflătoare de părți anatomice. Ajungi acolo, vezi în fața ta un raft plin de produse. Nedumerit, te uiți în stânga și-n dreapta după vânzătoare. În stânga vezi una dintre ele. E cu un caiet în față, verifică produsele care tocmai i-au intrat în gestiune. Deodată auzi un zgomot interceptat, cică, de băieții care înregistrează telefoanele (m-a spart treaba asta, cu ascultatul telefoanelor, dar discuția asta o lăsăm pe altă dată). Subit, o siluetă, conturată la început de umbra ce acoperă pungile de semințe din fața ta, se întrezărește. După o fracțiune de secundă apare și un chip acru de sub tejghea, delimitat în partea dreaptă de o mână ce ține un telefon mobil. Te dumirești și ce era cu sunetul de care ziceam mai devreme. „Ce-ți dau”, îți zice o voce plictisită. Întorci un pic capul spre stradă, însă nu ai timp să vezi cine se ceartă afară, căci stimabila vânzătoare îți atrage atenția. „Hai mă, așa a zis? Nu se poate, dar eu când m-am întâlnit atunci la petrecere cu el nu părea un bădăran, mi-a dat impresia de băiat bun”. Îți dai seama că nu ești interlocutorul și întorci din nou capul spre scandalul din stradă. Un „ce spuneai că vrei?” te face să acorzi din nou atenție stimabilei din direcția liniar-înainte cu tine. Păi, v-am zis, o pungă de floricele. „De care? Nu vorbeam cu tine fată, am aici un client care nu știe ce vrea”. Auzi, te miri, taci. „O fi și ea obosită”, îți zici în gând. Deja au trecut trei minute de când stai în fața tejghelei, pentru o pungă de floricele. Când răbdarea ta pare să dea cu minus, te liniștești. O vezi pe tanti îndreptându-se spre raftul unde îs pungile cu floricele. Se oprește. „Hai fată, nu se poate...”. Îți vine în minte o scenă din desenele animate cu un animăluș căruia îi ies flăcări pe urechi. Dacă ai fi protagonistul unei benzi desenate, ai arăta aidoma. „De care semințe spuneai că vrei?”, zice ea. „Doamnă, eu vreau floricele, v-am spus de două ori”, zici tu. „Da' nu ridica tonul la mine!”, zice ea, dublând valoarea decibelilor scoși din tine la replica anterioară. În mintea ta apar atunci ganduri contradictorii. „Să mă cobor la nivelul ei sau să o las să își facă damblaua că nu am cu cine vorbi”, îți zici în gând. După câteva clipe de cumpănă, decizi să alegi varianta a doua. „V-am vorbit frumos, eu doar voiam o pungă de floricele”. Chipul acru al vânzătoarei apare din nou în peisaj. Îți dă impresia că îți face un favor doar pentru simplu fapt că mingea e în terenul ei. Ea e cea care îți poate da o pungă de floricele sau orice altceva vrei tu. Floricele sunt un exemplu generic. Cel de mai sus e unul concret. Și cu siguranță nu e singurul. Nimeni nu are pretenția să fie tratat cu pronumele de politețe, dar un pic de respect nu ar strica. Ca să nu mai zic de principiul „clientul nostru stăpânul nostru”. Asta e o utopie prin magazinele din Bârlad. Toate împărțitoarele de rest se comportă de parcă ți-ar face un favor când îți vând o pâine. „Duduie, știi ceva, bagă-ți floricelele în cur!”. Te uiți în jur, un taxi a pleacă din Gară spre Munteni. Regreți că nu ai putut să te abții și te duci acasă cu testiculele umflate...
Pârăște cocalarul de lângă tine! Povestea „propietarului” grandoman și incult
Poza e făcută în satul Vinderei. Un nene are o hală mărișoară și pentru a înlătura orice dubiu privind proprietatea acesteia, și-a scris numele pe ea. Evident, cu litere cât capul măgarului! Dacă în ceea ce privește clădirile, omul dovedește că are cu ce, la folosirea limbii române se pare că e un pic deficitar. „Propietatea” cu învățătura nu prea se înghit, probabil.
Un film cum nu ați mai văzut
Despre filme am scris mai rar pe acest blog. În ultima perioadă, mai deloc. De văzut am văzut destule, și foarte multe dintre ele mi-au plăcut. Nici unul așa de tare ca El secreto de sus ojos. Am două zile de când am văzut filmul și nici acum nu reușesc să mi-l scot din cap.
El secreto de sus ojos este o producție realizată anul trecut în Mexic. Anul acesta a luat premiul Oscar la secțiunea cel mai bun film străin al anului. După părerea mea e mai bun decât toate filmele care au fost nominalizate la „best picture” de americani, în 2010. The Hurt locker, cel mai tare film din 2009, în viziunea americanilor, e o glumă proastă în comparație cu pelicula latină.
Nu am să povestesc filmul. Finalul este colosal și dacă ați ști dinainte cum se termină, n-ar mai avea niciun farmec. Pot să vă dau câteva indicii care să vă stârnească interesul și să-l căutați. Principalul fir al povestii este despre un polițist care vrea să prindă un individ care a violat și omorât o femeie. După ani buni reușește, numai că legea are o scăpare și becisnicul ajunge din nou în libertate. Pe lângă asta, filmul mai prezintă, în paralel, și o poveste de dragoste, despre care vă las plăcerea să aflați singuri dacă se fructifică sau nu. Repet, nu vrea să stric finalul, așa că evit comentariile redundante. Just enjoy it!
El secreto de sus ojos este o producție realizată anul trecut în Mexic. Anul acesta a luat premiul Oscar la secțiunea cel mai bun film străin al anului. După părerea mea e mai bun decât toate filmele care au fost nominalizate la „best picture” de americani, în 2010. The Hurt locker, cel mai tare film din 2009, în viziunea americanilor, e o glumă proastă în comparație cu pelicula latină.
Nu am să povestesc filmul. Finalul este colosal și dacă ați ști dinainte cum se termină, n-ar mai avea niciun farmec. Pot să vă dau câteva indicii care să vă stârnească interesul și să-l căutați. Principalul fir al povestii este despre un polițist care vrea să prindă un individ care a violat și omorât o femeie. După ani buni reușește, numai că legea are o scăpare și becisnicul ajunge din nou în libertate. Pe lângă asta, filmul mai prezintă, în paralel, și o poveste de dragoste, despre care vă las plăcerea să aflați singuri dacă se fructifică sau nu. Repet, nu vrea să stric finalul, așa că evit comentariile redundante. Just enjoy it!
Poftim Trailer!
„Țiganiada”, de Primăria Bârlad
Țiganii de la blocul G1 nu mai suporta condițiile în care trăiesc. Se plâng că nu au apă, nu au gaz, nu au curent electric, nu au bude. Nimic fals în asta. Ieri, după ce au aflat că mult așteptatul lor exod va putea fi întreprins de abia în septembrie (în condițiile în care municipalitatea le-a promis că îi mută luna viitoare), au venit, cu cățel, cu purcel, la porțile primăriei să protesteze (pentru mai multe detalii citiți materialul din Adevarul de Seară Vaslui aici). Au venit, au țipat, au plecat. A luat primarul cinci nemulțumiți în biroul său, împreună cu reprezentantul rromilor în CL, Sorinel Răducanu, i-a amăgit că mutarea va avea loc până la urmă și i-a fugărit acasă.
Nu sunt xenofob, însă, uneori, îi dau dreptate lui Antonescu și a lui deportare a țiganilor dincolo de Nistru, din anii '40. Și faptul că ai noștri aleși bagă 60 de miliarde de lei vechi în niște imobile pentru țigani, nu dovedește decât prostie. Prostie să crezi că sunt numai țigani în orașul ăsta care ar merita o locuință moca. Prostie să crezi că gheto-rromii vor păstra intacte imobilele în care vor fi mutați. Un coleg de presă, cameraman, îmi spunea săptămâna trecută, pe când vizitam locuințele sociale din Munteni, că „aștia o să scoată parchetul din camere și o să-l vândă”. Înclin să-i dau dreptate. Sper să nu fie așa!
Șederea țiganilor în ghetoul bârlădean a fost și este un spin în „curul” autorităților de mulți ani. Și singura soluție la care s-au gândit edilii noștri a fost să-i mute în locuințe de 60 de miliarde, sortite distrugerii. Cât s-au construit acele imobile, ați văzut vreun țigan din ghetou să dea o lopată de nisip acolo? Ați văzut vreunul transpirând pentru casele ce li se ridică din banii noștri? Pentru că da, cititorule, tu ai plătit parchetul, ușile metalice și termopanele pe care le vor distruge țiganii, probabil, după ce vor pune mâna pe chei! Nu țiganul care stă la umbră și se plânge că o duce greu. Pentru tine, primăria îți oferă șansa de a-ți depune dosarul pentru o locuință ANL. Pe care e posibil să o primești în câțiva ani. Asta dacă, până atunci, nu va mai apărea un ghetou care va trebui evacuat în locuințe de lux.
Nu sunt xenofob, însă, uneori, îi dau dreptate lui Antonescu și a lui deportare a țiganilor dincolo de Nistru, din anii '40. Și faptul că ai noștri aleși bagă 60 de miliarde de lei vechi în niște imobile pentru țigani, nu dovedește decât prostie. Prostie să crezi că sunt numai țigani în orașul ăsta care ar merita o locuință moca. Prostie să crezi că gheto-rromii vor păstra intacte imobilele în care vor fi mutați. Un coleg de presă, cameraman, îmi spunea săptămâna trecută, pe când vizitam locuințele sociale din Munteni, că „aștia o să scoată parchetul din camere și o să-l vândă”. Înclin să-i dau dreptate. Sper să nu fie așa!
Șederea țiganilor în ghetoul bârlădean a fost și este un spin în „curul” autorităților de mulți ani. Și singura soluție la care s-au gândit edilii noștri a fost să-i mute în locuințe de 60 de miliarde, sortite distrugerii. Cât s-au construit acele imobile, ați văzut vreun țigan din ghetou să dea o lopată de nisip acolo? Ați văzut vreunul transpirând pentru casele ce li se ridică din banii noștri? Pentru că da, cititorule, tu ai plătit parchetul, ușile metalice și termopanele pe care le vor distruge țiganii, probabil, după ce vor pune mâna pe chei! Nu țiganul care stă la umbră și se plânge că o duce greu. Pentru tine, primăria îți oferă șansa de a-ți depune dosarul pentru o locuință ANL. Pe care e posibil să o primești în câțiva ani. Asta dacă, până atunci, nu va mai apărea un ghetou care va trebui evacuat în locuințe de lux.
Chinul de a fi copil
A fi copil în multe din familiile județului nostru e un chin. E un chin să crești printre scandalurile de natură bahică ale unor părinți inconștienți. E un chin să ajungi în clasa întâi și să ai imaginea părinților plecați la muncă în străinătate întipărită în minte doar din fotografii.
Cel mai dureros e când aceste chinuri ale micuților devin tragedii. Toată țara știe de moartea micuței de cinci anișori ce a consumat un litru de vin, a fost pusă de bunic în căruță și dusă prin soarele arzător zece kilometri. Micuța nu a mai ajuns acasă, ci unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Suspin de care s-a săturat, probabil, într-o viață în care a fost pasată de la o rudă la alta ca mingea pe un teren de fotbal.
Ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns pentru a ne demonstra reputația câștigată prin zeci de apariții în tabloide, la începutul săptămânii un caz similar ne șochează din nou. Un puști de doar opt ani, suferind de sindromul Down, a fost găsit de o vecină zăcând pe marginea unui drum în comă alcoolică, cu fața plină de vânătăi. Nenorocirea s-a petrecut în Zorleni, patria criminalilor și a violatorilor din zonă. Mai nou și a criminalilor de copilării. Din fericire, băiatul a supraviețuit.
Astfel de exemple ne îngrozesc. Demonstrează, dacă mai era nevoie, lipsa de cultură și sărăcia care macină, zi de zi, familii din toate colțurile județului. Sărăcia te constrânge să renunți la multe în viață. E ușor să stăm la un birou și să scriem despre asta. E frustrant când știi că lucrurile nu se vor rezolva prea curând. E dureros când te gândești că în momentul în care eu scriu acest text sau dumneavoastră îl citiți un copil poate fi exploatat de propriul tată.
Dacă vom scăpa de părinții a căror axis mundi e sticla de vin. Dacă autoritățile vor începe să „culeagă” micuții defavorizați înainte și nu după nenorociri. Dacă vom da de veste celor abilitați când vedem că un tată își tratează copilul ca pe mârțoaga din grajd. Atunci poate, repet, poate vom avea șanse să intrăm în normalitate. Până atunci însă vor mai avea loc tragedii. Și tare mi-aș dori să mă înșel!
Dacă vom scăpa de părinții a căror axis mundi e sticla de vin. Dacă autoritățile vor începe să „culeagă” micuții defavorizați înainte și nu după nenorociri. Dacă vom da de veste celor abilitați când vedem că un tată își tratează copilul ca pe mârțoaga din grajd. Atunci poate, repet, poate vom avea șanse să intrăm în normalitate. Până atunci însă vor mai avea loc tragedii. Și tare mi-aș dori să mă înșel!
Polițiștii comunitari bârlădeni și-au înființat sindicat
Noua unitate sindicală va obține reprezentativitate în momentul în care va avea afiliat minim o treime din personal.Magistrații bârlădeni au acordat personalilitate juridică sindicatului polițiștilor comunitari, numit „Pro Lex”, pe data de 31 mai. Potrivit legii, una din condițiile necesare înființării unui sindicat este ca acesta să aibă minim 15 membri fondatori. În doar câteva zile sindicatul are deja douăzeci de persoane afiliate însă nu are încă reprezentativitate, întrucât nu a cooptat o treime din personal. Fondatorii spun că nu vor fi probleme în cooptarea de agenți comunitari la noua grupare sindicală.
„Am urmat toți pașii legali pentru înființarea acestui sindicat. Vreau să luptăm împotriva nedreptăților și a abuzurilor care se fac la această instituție”, ne-a spus Ion Sauciuc, președintele noului sindicat.
Furt la diateza reflexivă: Muzeul din Bârlad, jefuit de „fantome”
Hoții se pot împărți în mai multe categorii. De buzunare, talhari, delapidatori, don juani etc. Urbea noastră reușește la acest capitol, al cleptomanilor, să fie încă o dată la înălțime. Polițiștii bârlădeni au primit ieri o sesizare de la reprezentanții Muzeului „Vasile Pârvan” cu privire la un furt de aparate de aer condiționat.
Curios e că aceste aparate erau montate înainte de a se „evapora”. Mai bizar e că, de când au început lucrările de modernizare la teatru și la muzeu, tot timpul e cineva acolo. Polițiștii comunitari fac două schimburi, de la patru după-amiază la opt dimineață, iar în restul timpului muncitorii lucrează asiduu (!). Și ca seria de bizarități să continue, dispariția aparatelor de aer condiționat s-a produs pe 8 iunie, potrivit spuselor Mihaelei Ștraub, purtătorul de cuvânt de la IPJ Vaslui, iar sesizarea a fost făcută polițiștilor bârlădeni abia ieri dimineață.
Daca punem cap la cap aceste bizarități apar câteva dileme pe care eu, personal, nu pot să mi le explic.
1. Spuneam că aparatele erau montate. Cum au reușit „hoții” să le desprindă, într-un timp atât de scurt?
2. Se leagă de prima dilemă. Cum au „reușit” paznicii sau muncitorii să nu observe jefuitorii cu aparatele în spate?
3. De ce sesizarea furtului s-a făcut după două zile de la constatarea lui?
Ieri, pe la 13, frământat de aceste întrebări, i-am dat un telefon directorului muzeului, Mircea Mamalaucă. Răspunsul primit în mod repetat, „abonatul Vodafone nu răspunde”, nu mi-a satisfăcut curiozitatea.
P.S. Îmi aduc aminte de un spectacol foarte tare de la Deko Cafe vazut pe net, referitor la diateza reflexiva. Puteți să vedeți mai jos videoclipul și o să înțelegeți de ce, și ce legătură are cu textul.
Curios e că aceste aparate erau montate înainte de a se „evapora”. Mai bizar e că, de când au început lucrările de modernizare la teatru și la muzeu, tot timpul e cineva acolo. Polițiștii comunitari fac două schimburi, de la patru după-amiază la opt dimineață, iar în restul timpului muncitorii lucrează asiduu (!). Și ca seria de bizarități să continue, dispariția aparatelor de aer condiționat s-a produs pe 8 iunie, potrivit spuselor Mihaelei Ștraub, purtătorul de cuvânt de la IPJ Vaslui, iar sesizarea a fost făcută polițiștilor bârlădeni abia ieri dimineață.
Daca punem cap la cap aceste bizarități apar câteva dileme pe care eu, personal, nu pot să mi le explic.
1. Spuneam că aparatele erau montate. Cum au reușit „hoții” să le desprindă, într-un timp atât de scurt?
2. Se leagă de prima dilemă. Cum au „reușit” paznicii sau muncitorii să nu observe jefuitorii cu aparatele în spate?
3. De ce sesizarea furtului s-a făcut după două zile de la constatarea lui?
Ieri, pe la 13, frământat de aceste întrebări, i-am dat un telefon directorului muzeului, Mircea Mamalaucă. Răspunsul primit în mod repetat, „abonatul Vodafone nu răspunde”, nu mi-a satisfăcut curiozitatea.
P.S. Îmi aduc aminte de un spectacol foarte tare de la Deko Cafe vazut pe net, referitor la diateza reflexiva. Puteți să vedeți mai jos videoclipul și o să înțelegeți de ce, și ce legătură are cu textul.
Jurnalul cârcotașilor de pe bloguri - partea întâi
Mă trezesc în fiecare dimineață foarte odihnit. E normal, când te culci la 12 și faci ochi la 10, n-ar avea cum să fie altfel. La câteva minute după ce m-am dat jos din pat aud o voce ascuțită din bucătărie „Gigele hai că e gata masa!”. Mă așez la masă cu ai mei și urmează discuțiile obișnuite fiecărui început de ziuă. „Te-ai mai uitat în ziar la locuri de muncă?”, zice tata. Vădit deranjat de tupeul bătrânului îi arunc un răspuns ce îi închide gura. Cel puțin până a doua zi. „Da' ce eu stau pe șantier pe căldura asta? Lasă că oi găsi eu ceva bun de muncă până la urmă”. Termin de mâncat, îmi pun un pahar de vin alb, adus de tata de la țară și mă duc în camera mea.
Deschid calculatorul. Îmi aprind o țigară cumpărată la bucată de la buticul din cartier. Messengerul e prima aplicație pe care o deschid. Îmi umplu desktop-ul cu ferestre. Mă plictisesc. Deschid o pagină de Internet. Ajung pe un blog. Citesc trei sferturi de text dintr-un articol. Înțeleg mai puțin de un sfert. Deschid încă o pagină de Internet cu DEX-ul. Caut un cuvânt. Din explicație nu înțeleg nimic. Mă întorc pe blogul omului. Mă duc la secțiunea comentarii. Vărs într-un comentariu ce am mai bun în tărtăcuța mea. Mă strofoc să îmi aduc aminte de o înjurătură pe care am auzit-o la băieții de la bloc într-o seară. După lupte interne dure, neuronii mei reușesc să scoată la iveală cuvintele triviale pe care le căutam. La scriu, dau „Adaugă comentariu” și rânjesc de unul singur, satisfăcut că nu am pierdut timpul degeaba.
E 3 după-amiază de acum. Mă sună un băiețaș să ies în fața blocului. Cică a luat el un bidon de bere și să aduc eu semințele. Îi cer lui mama douăzeci de mii să cumpăr o pungă de semințe. După ce le termin de spart, se face seară. Mă întorc acasă. Mama intră în schimbul trei. Tata încă nu a venit de la muncă. Eu mă duc în camera mea. Îmi deschid calculatorul. Îmi umplu din nou desktop-ul de ferestre de Messenger. Mă plictisesc. Intru să văd ce s-a mai postat pe bloguri...
Deschid calculatorul. Îmi aprind o țigară cumpărată la bucată de la buticul din cartier. Messengerul e prima aplicație pe care o deschid. Îmi umplu desktop-ul cu ferestre. Mă plictisesc. Deschid o pagină de Internet. Ajung pe un blog. Citesc trei sferturi de text dintr-un articol. Înțeleg mai puțin de un sfert. Deschid încă o pagină de Internet cu DEX-ul. Caut un cuvânt. Din explicație nu înțeleg nimic. Mă întorc pe blogul omului. Mă duc la secțiunea comentarii. Vărs într-un comentariu ce am mai bun în tărtăcuța mea. Mă strofoc să îmi aduc aminte de o înjurătură pe care am auzit-o la băieții de la bloc într-o seară. După lupte interne dure, neuronii mei reușesc să scoată la iveală cuvintele triviale pe care le căutam. La scriu, dau „Adaugă comentariu” și rânjesc de unul singur, satisfăcut că nu am pierdut timpul degeaba.
E 3 după-amiază de acum. Mă sună un băiețaș să ies în fața blocului. Cică a luat el un bidon de bere și să aduc eu semințele. Îi cer lui mama douăzeci de mii să cumpăr o pungă de semințe. După ce le termin de spart, se face seară. Mă întorc acasă. Mama intră în schimbul trei. Tata încă nu a venit de la muncă. Eu mă duc în camera mea. Îmi deschid calculatorul. Îmi umplu din nou desktop-ul de ferestre de Messenger. Mă plictisesc. Intru să văd ce s-a mai postat pe bloguri...
Pârăște cocalarul de lângă tine. Povestea mașinii de poliție
Foto și text: Ionuț Benea
Munca-i muncă, somnu-i somn, berea-i bere
Când te toropește căldura, una din cele mai la îndemână metode de a te răcori este să te așezi la umbră. Și când te așezi pe iarba verde de pe lângă șantierul la care muncești, parcă-parcă ai trage și un pui de somn. Imaginea din stânga reflectă seriozitatea cu care sunt făcute lucrările de la Muzecul „Vasile Pârvan” și Teatrul „Victor Ion Popa”. E făcută acum două zile, în timpul programului de lucru al muncitorilor.
Muncește omul cât muncește dar trebuie să mai ia și o pauză de Timișoreana. Pentru că, la urma urmei, ce metodă mai bună de a coborî gradele din termometre știți decât golirea celor din sticle. Mai bei un gât, îi mai dai unul colegului de șantier, mai arunci un ochi să vezi dacă vine șeful de echipă și treaba merge brici. Lasă cu Uniunea asta Europeană are bani și dacă nu terminăm lucrarea la timp, o să avem de muncă și la anul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)